Noi eram ocupați să strecurăm microcipurile din Pepsi și să alergăm după legionari mascați, dar cu noi sau fără noi, Istoria a mers înainte: zilele trecute președintele sirian Bashar al-Assad a părăsit Damascul cu avionul, spre o destinație necunoscută. În ce mod prăbușirea regimului de la Damasc e relevantă și pentru țara noastră?

Istorii paralele.

În noiembrie 1956, în timp ce tancurile rusești intrau în Budapesta, parașutiștii francezi și Marina britanică atacau la Suez. În decembrie 1989, în timp ce luptătorii Spețnaz se îndreptau spre Timișoara, comandourile Navy SEAL executau misiuni la Grenada. Iar acum, în decembrie 2024, în timp ce pseudo-legionarii lui Potra înspăimântă Bucureștii, pseudo-jihadiștii din Hayat Tahrir al-Sham îl aleargă pe Bashar Al-Assad. Care Assad de cinci ani de zile a înghețat salariile militarilor, pe model social-democrat – în timp ce domnul Ghinea ne toarnă la Bruxelles, că după opt ani de zile se actualizează pensiile militare.

Singura diferență e că în timp ce Rusia încearcă să destabilizeze pentru a bloca accesul dinspre Sud, Turcia și Iordania au reușit să destabilizeze pentru a bloca accesul spre Sud.

Mirajul mărilor calde.

În 1967, după ce coaliția Siria – Egipt a pierdut Războiul de Șase zile împotriva Statului Israel, Uniunea Sovietică și-a condiționat ajutorul militar și economic pentru cei învinși de constituirea mai multor baze aeronavale în Mediterana, printre care și Tartus, din Siria, care a găzduit Escadra a 5-a a Marinei Militare sovietice. În acest fel, Moscova avea posibilitatea să-și susțină influența politico-militară în Orientul Apropiat și, totodată, să amenințe legăturile NATO cu flancul său sudic (Turcia), legăturile SUA cu Statul Israel și rutele maritime care trec prin Canalul de Suez. Era și o cale de penetrare a influenței sovietice spre Irak și Golful Persic, amenințând inima petrolieră a lumii occidentale.

Odată cu destrămarea URSS, la 31 decembrie 1992 Escadra a 5-a a fost dezactivată, navele îndreptându-se spre porturile ruse de la Marea Neagră și Marea Nordului. Douăzeci de ani mai târziu, în contextul izbucnirii războiului civil din Siria, dar și al escaladării ambițiilor imperiale ale Kremlinului, Ministerul Apărării de la Moscova a reînființat Escadra de Mediterana, la dimensiuni ceva mai modeste decât în vremurile sovietice: două submarine diesel-electrice, două distrugătoare, mai multe fregate moderne și corvete, plus navele de servitute. A fost constituită și baza aeronavală de la Hmeimim (Latakia).

Prezența militară rusă în Siria avea, la acel moment, două misiuni: cea declarată, de susținere a regimului Assad, și cea nedeclarată, de amenințare la adresa NATO și a Statelor Unite, în pregătirea anexării Crimeii și a regiunilor ucrainene Doneț și Luhansk. Nu a fost nevoie de activarea acestei amenințări: Administrația Obama nu a reacționat la încălcarea repetată de către regimul de la Damasc a ”liniilor roșii” trasate de diplomația occidentală și s-a limitat numai la proteste verbale ca reacție la anexarea de teritorii ucrainene.

Amenințare la Strâmtori.

În pregătirea invaziei din februarie 2022, Moscova și-a întărit prezența militară în Siria prin detașarea la Tartus a submarinului nuclear Severodvinsk, purtător de rachete de croazieră, și a două crucișătoare purtătoare de rachete, surorile navei Moskva (care încă nu ajunsese pe fundul Mării Negre). Iar la Hmeimim au fost detașate bombardiere strategice Tu-22: amenințare directă pentru Flota a 6-a a Statelor Unite, desfășurată în Mediterana. Aria de operațiuni a navelor și aviației ruse s-a extins, incluzând Marea Adriatică: exerciții în largul coastelor Italiei pentru izolarea Greciei și tăierea în două a dispozitivului NATO din Europa. Asta, pentru ca NATO și Statele Unite să înțeleagă că, dacă reacționează la lichidarea Statului ucrainean, va urma o ripostă asupra Canalului Suez, Statului Israel și a Turciei.

În plus, prezența militară rusă a oferit protecție aeriană legăturii dintre Iran și forțele sale clientelare din Siria și Liban, ceea ce a permis intensificarea pregătirilor Hezbollah pentru un atac masiv asupra Statului Israel. Ca să nu îndrăznească nimeni să tulbure aceste planuri, Moscova a detașat la baza Hmeimim și două avioane MiG-31K, purtătoare de rachete hipersonice Kindjal – care erau considerate la acea dată ”imposibil de interceptat”.

Declinul.

De data aceasta, reacția NATO și a Statelor Unite a fost ceva mai consistentă: la 28 februarie 2022, Turcia a invocat Convenția de la Montreux din 1936 și a închis Strâmtoarea Dardanele pentru navele de război străine. În anii care au urmat, flota rusă a Mării Negre a fost decimată de drone și rachete, iar Moscova nu a mai putut detașa nave din alte Flote pentru a-și reface puterea navală la Gurile Dunării. Mai mult: întreținerea și repararea submarinelor diesel-electrice și a altor nave din compunerea Flotei ruse a Mării Negre nu mai putea fi făcută în șantierele de la Sankt Petersburg, unde fuseseră construite, ceea ce a contribuit suplimentar la declinul puterii navale ruse la Gurile Dunării.

Dar nici întreținerea navelor Escadrei ruse de Mediterana nu se mai putea face la bazele navale din Crimeea ocupată, drept care Moscova a început să își retragă treptat navele spre porturile din Baltica și Marea Nordului. În același timp, Kremlinul – ale cărui forțe erau măcinate în războiul din Ucraina – nu a mai avut posibilitatea să sprijine atât de consistent cu arme, piese de schimb și muniție Regimul Assad și Hezbollah. Au fost și avertismentele israeliene: bombardamente în imediata vecinătate a depozitelor de arme ruse de pe aeroportul din Damasc, placă turnantă a ajutorului pentru Hezbollah.

Firul se rupe.

La un moment dat, s-a rupt firul. Primul semnal a fost dorința bruscă a Hezbollah de a se ajunge la o încetare a focului prin negocieri cu ceea ce ei numeau până recent ”Entitatea Sionistă”. Confirmarea că lucrurile nu merg bine a fost plecarea din portul sirian Tartus a ultimelor nave ale Grupării de Forțe Navale Ruse: trei fregate, un submarin, două nave de servitute. Apoi forțe venite din sudul Siriei, sprijinite de Iordania și Turcia, au amenințat axa rutieră care leagă Damascul de bazele rusești Tartus și Hmeimim. Armata siriană, prost plătită de multă vreme, nu s-a opus ofensivei ”rebelilor”. Iranul a început, în grabă, să își retragă personalul militar și diplomatic din Siria - moment în care domnul Assad s-a urcat în avionul său Iliușin Il-76, a stins baliza de localizare și s-a topit în zări senine.

Iar bazele militare rusești din Siria au rămas la cheremul rebelilor din Hayat Tahrir al-Sham, grupare pe care până mai deunăzi Kremlinul o numea ”teroristă”. Acum, Kremlinul nici nu mai îndrăznește să recunoască, că i-a oferit azil lui Assad, de teamă că rebelii i-ar putea executa în masă pe militarii ruși pe care nu a apucat să-i evacueze din cele două baze.

Bucuria vecinilor.

Prăbușirea Regimului Assad e, fără îndoială, un cadou otrăvit pentru poporul sirian: o dictatură sângeroasă, dar laică va fi înlocuită cu o dictatură fundamentalist-islamică. Pe deasupra, aviația israeliană bombardează chiar în aceste clipe bazele militare siriene, ca să se asigure că noua Putere islamistă nu va dispune de mijloace militare moderne.

Noutățile sunt aproape la fel de proaste pentru regimul din Iran: familia Assad e de confesiune alawită, o ramură a Islamului apropiată de cea șiită, de aceea a fost înțelegătoare cu interesele Iranului. Acum, noii lideri de la Bagdad sunt sunniți fanatici: pe bună dreptate, Teheranul și-a evacuat de urgență personalul civil și militar.

Pentru Israel, e o veste bună: Hezbollah se prăbușește precum o marionetă căreia i s-au tăiat firele. Iar pentru mulți ani de-aici încolo, Siria nu va mai constitui o amenințare militară credibilă. La fel, pentru Liban căderea lui Assad e o veste excelentă: se ivește speranța că țara se va putea în sfârșit emancipa de sub ocupația străină, persană.

Dimensiunea regională.

Și pentru Turcia, căderea regimului de la Damasc este o veste bună. În Turcia se găsesc peste 3 milioane de refugiați sirieni. Majoritatea sunt turkmeni și s-au refugiat fiindcă Assad îi folosea ca ostateci, în relația cu Ankara. Prezența lor este o povară grea pentru Turcia, afectată de cutremure și de o criză economică din care nu reușește să iasă. Căderea Regimului Assad va permite revenirea refugiaților la casele lor. În plus, Regimul Assad a șantajat îndelung Turcia în problema kurdă: nu ne faceți pe plac, lăsăm liberă calea de aprovizionare pentru gherilele kurde, pentru PKK. Acum, acest capitol s-a încheiat.

Uzând de acest dublu șantaj, Regimul Assad a blocat interesele NATO - de aceea baza de la Incirlik nu a participat, în ultimii 40 de ani, la operațiunile împotriva ”amicilor Moscovei” din Irak, Liban sau Yemen. În schimb a furnizat masa de manevră necesară pentru a amorsa Criza Refugiaților, care și în prezent zguduie Europa, spre marea satisfacție a Kremlinului.

Supărare mare la Moscova.

Cu două zile înainte de căderea regimului Assad, Serghei Lavrov s-a prezentat la Reuniunea OSCRE de la Malta. Având în vedere nivelul exorbitant al pierderilor și perspectivele economico-financiare sumbre, o lume întreagă se aștepta ca Rusia să facă propuneri de pace. Când colo, vorbind în fața plenului, ministrul rus a  lansat un "tsunami de dezinformare", care i-a determinat pe reprezentanții Poloniei și Letoniei să părăsească sala, urmați de alți 12 reprezentanți. Iar atunci când Secretarul de Stat Blinken i-a dat replica, evocând „proiectul imperialist al lui Putin”, a fost rândul rusului să plece din sală.

Domnul Lavrov avea dreptate să fie negru de supărare: fără îndoială știa că Armata și Marina rusă evacuează bazele din Siria. După ce Moscova nu a reușit să apere Armenia în fața ofensivei turcice, abandonarea Familiei Assad, care vreme de 53 de ani a slujit cu fidelitate Kremlinului, zdruncină definitiv credibilitatea domnului Putin în fața aliaților săi.

Mai mult: diminuarea până la dispariție a amenințării aeronavale ruse în Mediterana de Est dezleagă mâinile Occidentului în relația cu criza din Ucraina. Pentru a doua oară Turcia reușește, prin interpuși, să-și impună voința în fața Rusiei – de această dată blocând accesul Moscovei spre mult jinduitele ”mări calde”, spre Golful Persic, spre Africa. Evident, rolul Turciei în context internațional tocmai se schimbă: Uniunea Europeană și Statele Unite vor trebui să acorde mult mai multă atenție nevoilor Ankarei, dacă vor ca Turcia să le ajute să-și apere interesele în Orient. Interese care sunt multe și cântăresc greu.

Calea spre Balcani.

În anii 1860, Occidentul a pornit primul Război al Crimeii, venind în ajutorul Turciei: Imperiul Țarist, după ce ocupase Crimeea, voia să-și croiască drum spre Balcani. Atunci, Occidentul a îngăduit Principatelor Române să se unească, tocmai în ideea de a ridica o stavilă în calea expansiunii ruse spre Balcani, spre Mediterana.

Acum, după 160 de ani, Imperiul Moscovit, după ce a ocupat Crimeea, încearcă să-și croiască drum spre Balcani, destabilizând Statele care-i stau în cale: Republica Moldova, România, Bulgaria... Și, din nou, Occidentul vine în ajutorul Turciei, încurajând Iordania – alt Stat apropiat SUA – să acționeze pentru lichidarea avanpostului moscovit de la Bagdad.

Prin încercările de a destabiliza Kosovo, Republica Moldova, România Bulgaria, interesele rusești se străduiesc să-și croiască drum spre Balcani, pentru a face joncțiunea, la Adriatică, cu escadra din Mediterana de Est. Escadra aceea a plecat, bombardierele bazate la Latakia nu mai survolează Adriatica – de aceea, și eforturile de destabilizare a Flancului Est al NATO nu mai au finalitate, de când Assad a luat avionul spre alte zări.

Există, deci, o legătură tainică între prăbușirea de la Damasc și încercarea de prăbușire de la București: disputa seculară pentru controlul Căii spre Balcani. O arie geografică vitală pentru siguranța Europei: aici a început primul Război Mondial, aici a fost pierdut al doilea Război Mondial, blindatele germane hoinărind prin Grecia în loc să o ia spre Moscova, înainte de venirea iernii. Balcanii, acel ”pântec vulnerabil” pe care, în orbirea sa, Europa a l-a ignorat vreme de decenii, până când situația a stârnit apetitul Moscovei.

România este, deci, în centrul unei confruntări de dimensiuni geo-strategice. Partea amuzantă e că elitele” noastre nici măcar nu-și dau seama de asta! Și parcă nu mă mir că la ferma unui sirian a avut loc acea întâlnire de taină unde s-a pus la punct Marele Plan...