Cât de importantă a fost Dacia pentru romani? Geniul militar al împăratului Traian a făcut diferența față de predecesorii săi

Dacia Romană, inclusă în hotarele Imperiului Roman de către împăratul Traian (98-117 p.Chr.) a reprezentat o piesă importantă în angrenajul geopolitic al Antichităţii.

Rolul militar

Numeroşi istorici au prezentat într-o bogată literatură de specialitate rolul militar al Daciei Romane, atât din punct de vedere defensiv – poziţia sa frontalieră, în faţa unui Barbaricum tot mai agresiv şi motivat, cât şi al factorului uman – trupe auxiliare recrutate din rândul autohtonilor, relocări de legiuni şi trupe auxiliare în contextul unor războaie de tipul celor cu marcomanii şi quazii din timpul împăratului Marcus Aurelius (160-180 p.Chr.)

Nu mai puţin importante au fost studiile dedicate civilizaţiei romane din Dacia şi aici istoricii utilizând două direcţii esenţiale: civilizaţia romană în mediile urban şi rural, precum şi imaginea provinciei în spaţiul romanităţii prin circulaţia dacilor în Imperiu, în calitate de cetăţeni romani.

Toate aceste informaţii au fost posibile prin investigaţiile arheologice, epigrafice, numismatice şi istoriografice.

Dacia - piesa centrală a propagandei lui Traian

Cucerirea Daciei, dincolo de pretinsele avantaje economice, de discutabilele avantaje strategice  afost  un act de propagandă, de a arăta contemporanilor supremația Romei.

Celor care încă mai pretind că visteria imperiului era golită, că aurul Daciei a salvat Roma, urmează să le opunem realitatea izvoarelor, aceea că Imperiul Roman era la apogeu, apogeu care-i permitea să cumpere cu bani pacea, însă acel mod de a face politică era unul redundant, menit să ducă la slăbiciune și decădere.

Dacia păstrată 165 de ani după Traian

Destinele Imperiului Roman s-au aflat pe tot parcursul secolului al II-lea p.Chr.,  în mâinile dinastiei Antoninilor, începute de Nerva (96-98 p.Chr.) şi compuse din Traian (98-117 p.Chr.), Hadrian (117-138 p.Chr.), Antoninus Pius (138-161 p.Chr.), Marcus Aurelius (161-180 p.Chr.), Lucius Verus (161-169 p.Chr.) şi Commodus (180-193 p.Chr.). Cu excepţia lui Commodus, fiul natural al lui Marcus Aurelius, toţi împăraţii au fost asociaţi de către predecesor, neavând relaţie de rudenie.

Şi în ceea ce priveşte abilităţile de conducători, Antoninii, mai puţin Commodus, au menţinut stabilitatea geopolitică a Imperiului Roman, au repurtat victorii, au contribuit la extinderea politicii edilitare. Deşi a domnit din 180 şi până în 193 p.Chr., Commodus nu a contribuit cu nimic la evoluţia Imperiului, fapt care a dus la erodarea autorităţii imperiale şi, implicit la revolte.

Sursa foto:RRA