Cu doi ani in urma, lumea noastra literara a inregistrat ca pe un soc vestea neagra a mortii foarte tanarului prozator Sorin Stoica.
Intr-un spatiu in care spiritul de coterie e inca accentuat, iar taberele se nutresc dintr-un suveran si reciproc dispret, disparitia scriitorului de numai douazeci si sapte de ani a atins parca o coarda a bunului-simt.
Printre cei mai inzestrati scriitori ai generatiei tinere, Sorin Stoica a fost totodata un profesionist autentic si un veritabil salahor intelectual. Desi intervalul in care a scris si a publicat acopera doar cativa ani, in urma lui raman trei carti de autor („Povestiri cu injuraturi”, 2000, „Dincolo de frontiere”, 2002, „O limba comuna”, 2004), doua, tot de proza, scrise in colaborare cu colegi de la Muzeul Taranului Roman („Povestiri mici si mijlocii”, 2004, „Cartea cu euri”, 2005) si doua volume coordonate impreuna cu Zolt‡n Rost‡s („Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale”, 2003, si „Televizorul in micul infern”, 2005).
Aparitii recente (si, vai!, postume) sunt un „Jurnal” si un nou volum de proza, „Aberatii de bun-simt”, ambele aparute la Editura Polirom. Si in amandoua vedem un tanar scriitor urmarit de o boala necrutatoare si refugiat in comuna natala, de unde compune, pana aproape de finish, mesaje prietenilor sai si texte de proza care sa-i supravietuiasca. Prozator, antropolog, sociolog, autor captivat de vocea strazii si de istoria la firul ierbii, Sorin Stoica este in continuare o carte deschisa.
Pentru el, literatura este in primul rand o problema (personala) de memorie. O intelegem din extraordinarul volum „O limba comuna”, care este simultan proza si jurnal, fictiune tratata cu minutie documentara. Nascut „un neispravit cu auzul in pioneze”, el va ajunge sa scrie texte de o formidabila oralitate, facandu-i pe critici - inclusiv pe subsemnatul - sa remarce simtul auditiv al tanarului autor.
E o ironie a sortii, fiindca scriitorul cu pricina, in carne si oase, are o infectie grava prin care „urechea se infunda si supravietuieste doar un zgomot insalubru de butoi hodorogit”. Internat in spital pentru tratament, el se amuza amar de cronicile literare care tot pun accent pe auzul lui. In acelasi timp, dialogurile dintre vecinii sai de salon sunt captate in timp real si proiectate in pagina cu aceeasi finete de reportofon performant. Si atunci, daca pana la urma criticii au dreptate si literatura autorului e una preponderent auditiva, inseamna ca Dumnezeu este Cel care ii ravaseste viata si hartiile, pentru a le reordona.
Ego-proza nu mai e acum o proba de inregistrare si transcriere, ci una de memorie. Lasat in tacerea lui, izolat, imun la sunete, neconcurat in vreun fel de mediul sonor, Sorin Stoica umple spatiul alb cu intreaga imaginatie de care dispune. Totusi, cu greu ar fi conceput o revansa mai frumoasa asupra oamenilor care l-au citit in dunga, convinsi ca „scribalaul” acesta nu-i bun de nimic. Astazi, „O limba comuna” primeste Premiul Academiei Romane.
Recomandările noastre
