Abia iesisem de sub bisturiul chirurgului.

M-au anuntat de la redactie ca sunt propus sa merg la Dortmund cu lotul olimpic de fotbal. Eram straveziu si fara vigoare, dar n-am refuzat deplasarea, desi ma clatinam ca un planor cu aripile frante.

Ar fi fost a doua mea iesire in Vest, dupa mai bine de 20 de ani de gazetarie. Tentatia era grozava, si nici nu puteam banui ca, peste numai un an, istoria va fi basculata, iar piedicile de a calatori liber se vor pulveriza.

Stangaciu, pensionarii si pachetul de cafea

Eram trei ziaristi in delegatie. Ceilalti se numeau Vasile Cabulea, fie-i tarana usoara, de la „Scanteia Tineretului”, si Traian Radu Ungureanu, zis T.R.U., de la „Viata Studenteasca”.

Pastorind pe Sportul din Regie, Ungureanu isi inmuia condeiul in acid, criticand cu talent marii inamici Dinamo si Steaua. Urca vertiginos pe scara profesionala. Abia descinsi pe aeroportul din Frankfurt, intrucat toti trei jurnalistii eram ochelaristi, T.R.U. a aruncat o gluma savuroasa: „Or fi zicand astia ca orasul gazduieste un congres international de oftalmologie!”.

Pana la Dortmund, din fuga autocarului am admirat lantul de ferme imbelsugate, care la nemti tin loc de sate. Pe poteci umbroase de padure, baietandri mandri, fete cu pletele in vant si batranei batosi calareau bidivii falnici. Asa cum la noi taranii incaleca biciclete obosite sau remorci harbuite de tractoare prafuite.

Meciul in sine n-a avut istoric. Animati de forta ofensiva a lui Klinsmann, ne-au tras-o nemtii cu 3-0. La inevitabilele cumparaturi, localnicii ne priveau cu un soi de compatimire afectuoasa. O pereche de pensionari avea sa-i indese in sacosa, portarului Stangaciu, un pachet de cafea, marfa de contrabanda in Romania acelor vremuri. Noi veneam din saracie si dezmat propagandistic, viata nemtilor se scurgea in belsug si armonie.

Imi amintesc cum, constrans de un regim alimentar sever, in numele caruia nevasta-mea se trezea la patru dimineata ca sa apuce o sticla de lapte, atunci cand, la masa, am refuzat jambonul picant, chelnerul, afabil, parca scuzandu-se, s-a prezentat imediat cu un rasol de piept de curcan.

La noi nu se fura, dar se ia!

In acea deplasare de trei zile aveam sa ma ciocnesc de trei evenimente grele. Mai intai, a aparut la hotelul nostru Marcel Raducanu, care fugise cu vreo 7 ani mai inainte, improspatand, in tricoul Borussiei, fotbalul german, cu driblingurile sale latine, salutate de public cu un „Ole!” din rarunchi, ca la fandarile fericite ale toreadorilor. Se fandosea cu o pereche de ochelari de vedere falsi, fara dioptrii, pentru a nu fi recunoscut si asaltat de fani.

Apoi, s-a topit Ungureanu, lasandu-si in camera, la deruta, trusa de barbierit si o pereche de ciorapi. Dupa care, mi-a disparut mie cadoul gazdelor, depus in sala de mese, constand intr-o geanta continand un trening si o pereche de pantofi Adidas. Eram consternat. Ciuca, un fundas lateral, ajuns si el, pana la urma, in Bundesliga, mi-a soptit: „Nea Ioane, ti l-a luat Cutare, dar sa nu ma spui!”.

„Cutare” facea parte din staff-ul tehnic. L-am abordat iritat. Inghesuit, a mimat surprinderea, inapoindu-mi pachetul, ca din partea lui, chipurile, mai si indatorandu-ma, pe deasupra. Era clar. Traian Radu Ungureanu se indrepta spre Londra, tintind BBC-ul, eu ma aflam tot in Romania.