Scriitorul Mircea Cartarescu isi va lansa "Aripa dreapta", cel de-al treilea volum din "Orbitor", miercuri, 11 iulie, la Libraria Humanitas Kretzulescu din Bucuresti, si pe 21 iulie, la mare, la Vama Veche.

EVZ publica, incepand de astazi, fragmente din ultimul volum al trilogiei considerate opera de capatai a literaturii contemporane. Cartarescu rememoreaza, chiar din al doilea capitol, vremurile de restriste din perioada comunista, urmarindu-l suferinta mamei sale, care se chinuia sa faca rost de hrana pentru familie. El oglindeste, prin gandurile celei care i-a dat viata, imaginile dureroase ale autoservirilor, aprozarelor, nechezolului si ale statului la cozi pana la patru dimineata pentru „carnea” noastra cea de toate zilele.

„In fine, cei ramasi la cozi peste noapte, la umplut butelii, la carne sau la branza, inghesuiti unii in altii ca sa nu moara de frig, privira o clipa spre cer, dar fie durerea din cefe, fie frigul pustiitor, fie resemnarea de ocnasi ce li se zarea in ochi le apleca iarasi, adanc, crestetele in pamant. (...) „Se intampla ceva la Timisoara”, zice mama, care are desenata cate-o fereastra stralucitoare pe curbura bruna a fiecarui ochi. In jurul pupilelor, irisii ei au irizatii impletite complicat, fibre de ocru si fibre de cafeniu, zone de ambra si zone de violet. (...) Nimeni nu mai vorbeste decat despre mancare. Pana si macaroanele cu marmelada de dupa razboi li se par acum bune. Si dupa aia, prin 1960, cand au aparut autoservirile... ala fusese paradisul lor. Si aprozarele pline cu legume si cu fructe. Mama a uitat cum i se lungeau mainile pan-la pamant de atata carat cu plasele ei de rafie roza.

Cum imi spunea „tine-te de plasa, Mircisor, ai grija ca te calca masinile!” si cum ajungeam cu chiu, cu vai acasa, si se-ntampla sa nu mearga liftul. Mama plangea urcand etaj cu etaj, plasele-i taiau mainile (mi le arata, crampotite, cand lasa-n fine plasele jos in fata usii: nici nu mai putea tine cheia ca sa descuie, ma ruga s-o bag eu in broasca). Si nici nu-si mai aduce aminte ce disperata era cand socotea, ca-n fiecare seara, cati bani s-au dus si-n ziua aia. Scrisul ei de copil, cu bucle rotunjite exagerat, scrisul ei cu creionul, apasat, fara gramatica...

„Uite-asa s-au facut si azi banii, uite-asa!” si loveste repede una de alta, in sus si-n jos, palmele cu degete raschirate. „Praf s-au facut. In fiecare zi, suta de lei! Suta de lei in fiecare zi! Imi vine sa ma duc in lume, sa-mi iau campii...”

In schimb vorbeste la nesfarsit, cu o placere care-o face deodata mai tanara, de parca s-ar fi intors cu adevarat acolo, despre viata lor buna de-acum douazeci de ani. Sta, alege, pe masa, boabele de fasole uscata (ciugulesc si eu cate o boaba chircita sau bolnava si-o pun in gramada cu pietricele, pamant impietrit si boabe negre, gaunoase sau cojite.

Cele grase si lucioase merg, zuruind, in cratita celor drepti. Cele netrebnice iau drumul gunoiului, acolo unde-i plansul si scrasnitul dintilor), si umple bucataria cu vocea ei care nu-i o voce ca oricare alta, pentru ca o percep inainte sa o aud, cu simtul special deschis in mine pentru vocea ei: „Pai ce, era ca acum? Sa nu mai aiba omu’ ce sa puna in gura? Era de toate pe-atunci, tii minte, mama? Nu stateam ca acum la cozi de la patru dimineata, si sa nici nu apuci.

Ne duceam ca boierii, cand ni se termina mancarea-n frigider. Tii minte ce gemuri iti luam, in borcanele-alea ovale unde tin acum untura de la tatica? De caise, de zmeura, de ce vreai. Iti luam si de-aia de pus in lapte, cum ii zice? Scumpa foc, da’ se gasea. Si ce napolitane, si ce ciocolate, ca nu ma-nduram sa vin vreodata fara macar o ciocolatita la tine, macar una de-aia mica cu vanatorul si Scufita Rosie pe ea.

Cum intram pe usa, ma cautai in geanta. De ziua copilului iti luam si eu ceva mai bun, napolitane „Danut” din alea cu crema de cacao... Ei, mai ia-le si acum la saracii copii. Numai mama sa nu fii in ziua de azi... Cand te-mbolnaveai - portocalele colo, la aprozar. Stateai putin la coada si pe-atunci, e drept, si mai dadeai peste cate-un vanzator hot, dar, vorba e, se gaseau? Cine-a mai vazut, de patru-cinci ani, portocale? O sa le uite lumea si numele. Sau cu cafeaua. Cand m-am maritat eu cu tata lumea nu bea cafea. Poate domnii, oamenii mari, stiu eu, sa fi baut.

Dar daca te duceai in vizita nu-ti scotea repede, ca acum, coneacul si cafeaua. Iti dadea dulceata, asa, pe-o farfurioara, si un pahar de apa. Acum s-a boierit lumea, nu mai poate fara cafea. Doar ca nu se mai gaseste. Stau si ma minunez din ce-or face, draga, nechezolu-asta: parca-parca sunt prin el cojite de copac... scoarta tocata... Cica la ei: cafea amestec.

Vorba aluia: un cal si-un pui... Acu’ poate doar doctorii beau cafea buna, ca le duce toata lumea. Noi, nechezolul. Tii minte cum te trimeteam dupa cafea cand erai tu mic? Era pe-atunci vreo problema? Uite-aici opt cincizeci, du-te, mama, si ia o suta de cafea. Ba uneori luam si cate cincizeci de grame... ti-o rasnea acolo, in fata ta, din boabe, si tu puneai punga fierbinte in buzunar si, cand ajungeai acasa, tot fierbinte era... si mirosea... umplea toata casa!”„

(Mircea Cartarescu, „Aripa dreapta”, Humanitas, 2007)