De mai multa vreme, criticii dlui Basescu spun ca agita problema rusa ca pe un fel de sperietoare, amplificand pericole si umbland, subtil, la coarda rusofoba a sufletului romanesc, cam asa cum facea si Nicolae Ceausescu, pentru a ajunge, in final, sa-si demonizeze adversarii dupa o logica de ghilotina: cine nu e cu mine e cu rusii!
Dimpotriva, sustinatorii dlui Basescu cred ca problema e reala, ca avem in regiune o Rusie mai expansionista decat oricand dupa 1991, ca avem o agenda de securitate, inclusiv energetica, pe care Rusia o percepe ca fiindu-i ostila si ca, in general, stilul Rusiei de a controla prin instabilitate spatiul ei adiacent trebuie sa ne puna in garda.
Inainte de orice, eu cred ca trebuie spulberate cateva idei care circula prea liber, pacalind inadmisibil spiritul critic, si care, in ultima instanta, distorsioneaza perceptia asupra relatiei cu Rusia.
Prima este o exagerare a antibasescienilor. Se reproseaza dlui Basescu relatia rece pe care o avem, acum, cu Rusia. Dupa mine, e incorect. Cand a fost relatia cu Rusia mai buna, dupa 1989? Niciodata Rusia nu ne-a fost prietena. S-a opus constant intrarii noastre in NATO, s-a opus constant intrarii noastre in UE, maraie la orice decizie pe care o luam in privinta propriei noastre securitati, e mereu iritata cand ne interesam de Moldova.
Dam dovada de un masochism uluitor continuand sa ne blamam pe noi insine pentru ca Rusia nu ne e prietena. Problema e la Moscova. Ei trebuie sa accepte ca optiunea orientarii Romaniei spre Vest este irevocabila si deplina, cu toate consecintele care decurg de aici, inclusiv cu baze militare americane. Cand Rusia va accepta acest lucru, relatia se va imbunatati rapid, nu ma indoiesc.
A doua idee-parazit este ca memoria colectiva trebuie ignorata. De cele mai multe ori, argumentul dupa care trebuie sa privim Rusia cu alti ochi decat o facem in mod natural este o intelegere pioniereasca a Uniunii Europene.
Ca sa „dam bine” trebuie sa fim altfel. Eu cred ca, in UE, viziunea Poloniei asupra Rusiei nu e cu nimic mai putin importanta decat cea a Germaniei, dupa cum viziunea Romaniei nu trebuie sa fie considerata minora in raport cu cea a Frantei. Din aceasta perspectiva, cred ca pozitia romaneasca nu trebuie sa fie inhibata de ceea ce ne temem ca ar zice cate un comisar bruxellez. UE va fi mai sanatoasa si mai puternica daca vocea Romaniei va exprima viziunea sincera pe care o avem in raport cu Rusia si nu daca vom murmura pitigaiat pozitii „constructive” care nu ne reprezinta.
La noi, chestiunea rusa este foarte sensibila. Vecinatatea cu acest imperiu a lasat, in memoria colectiva, traume si spaime. Chiar si momentele mai bune, precum cele din vremea Regulamentului Organic, sunt azi doar in mintea istoricilor, pentru ca, la nivel colectiv, Rusia ramane o tara pe care romanii nu o simpatizeaza. E de datoria elitelor politice sa administreze acest sentiment, nu in interesul Rusiei, ci in interesul direct al Romaniei.
In fine, mai sunt si pragmaticii. De dragul gazelor la pret ceva mai mic si a unei virtuale piete de desfacere, ar trebui sa fim cumintei in relatia cu Rusia. Stiu ca pragmatismul este convingator. Pentru mine, insa, e mult mai convingator unul ca Andre Glucksman care, intr-un recent articol din „Le Figaro”, scrie: „E timpul ca Europa sa se tina tare pe pozitii in numele libertatii pe care o apara cu pasiune inca din vremea antichitatii grecesti”. Aceste vorbe nu se refera nici la Iran, nici la China, nici la Coreea de Nord. Se refera la Rusia.
Marea problema a Rusiei este ca inca nu a inteles ca o mare putere in lumea de azi are mai multe responsabilitati decat drepturi. UE trebuie sa faca Rusia sa se comporte ca o mare putere a vremii noastre si nu a secolelor trecute. Dintr-o astfel de Uniune Europeana trebuie sa faca parte Romania. Acuma, daca dl Basescu este potrivit pentru un asemenea rol, judecam noi, chiar si pe 19 mai.
Recomandările noastre
