In folclorul lumii noastre artistice, pictorul Corneliu Vasilescu a intrat definitiv cu apelativul "Badia".
La intrebarea simpla, de unde ii vine acest nume, cu greu ar putea fi articulat un raspuns cat de cat acceptabil. Faptul ca este un moldovean asezat si locvace, ca are o statura impunatoare, ca barba alba, de bunicut fara obiect, induce subtil ideea unei vaste intelepciuni, sau acela ca el insusi foloseste cuvantul „badie” cu vigoarea ticului care a devenit obsesie, nu constituie, pana la urma, o explicatie convingatoare.
Si Caltia, de exemplu, este sfatos si colocvial, este un excelent povestitor, are o barba alba mult mai ampla decat a lui Corneliu Vasilescu si, cu toate astea, nu-i spune nimeni Badia. Departe de a fi o formula gratuita sau imaginea verbala a unei simple familiaritati, acest apelativ traduce, mai curand, un amestec condensat de admiratie si elogiu.
Pana la urma, doar pictura lui Corneliu Vasilescu poate oferi un raspuns plauzibil, iar o parte din acest raspuns este acum in plina desfasurare la Galeria Senso, in cadrul expozitiei „Nirvana”. Adevaratul har de povestitor al pictorului aici se gaseste, in pictura sa abstracta, gestualista, fara nicio epica si fara nicio figuratie previzibila.
In intimitatea atelierului sau, personajul pitoresc si sfatos, bland, hatru si ludic, se transforma radical intr-un cercetator al armoniilor universului, in care muzica, vibratia lirica si forta de combustie a culorilor se amesteca si construiesc impreuna un spectacol surprinzator.
Povestea lui Corneliu Vasilescu nu este una despre fapte consumate sau despre lucruri cunoscute, ci una magica aproape, initiatica in cel mai exact inteles al cuvantului, despre energia limbajului, despre capacitatea alfabetului plastic de a construi lumi de sine statatoare, fara modele exterioare si fara alt scop in afara aceluia care priveste bucuria si contemplatia pura.
Pictorul suspenda memoria, ia totul de la capat si demonstreaza, implicit, ca in fiecare faptura constienta de sine universul insusi se naste din nou.