Grigore Cartianu: "Dobrin e basmul frumos pe care ni l-au soptit stadioanele copilariei noastre. Fii bun, Doamne, si da-i sanatate!"

Sunt turnati in bronz, au multimile la picioare, par protejati de o aura dumnezeiasca, si deodata se prabusesc, brusc si dureros. Atunci ne dam seama ca sunt si ei oameni ca noi, desi i-am fi vrut nemuritori.

Nicolae Dobrin e doar ultimul caz. Sigur ca la viata lui a mai trecut prin momente delicate. Sigur ca destinul i s-a mai strecurat, providential, prin urechile acului. Sigur ca in tinerete si-a impletit harul cu sticla de tuica "doua prune", intrata in folclor drept "ochii lui Dobrin". Sigur ca a fumat prea mult. Dar...

Pentru ca, atunci cand e vorba de legende, exista intotdeauna un "dar". Le intelegem slabiciunile omenesti, dar ne amagim ca nu pot fi atinsi de durerile omenesti. Asta e: pentru ca au vrajit multimile, pentru ca ne-au incantat ani buni din viata, pentru ca i-am asezat in memoria noastra afectiva, i-am vrea nemuritori.

I-am vrea asa cum, de-a lungul vietii, ii vrem pe bunici, apoi - in ordinea curgerii timpului - pe parinti: vesnic tineri si purtand in ochi lumina bucuriei. Din cand in cand aflam insa, dureros si brutal, ca e o simpla amagire: in aceasta lume, necazurile nu ocolesc pe nimeni. Nici chiar pe cei mangaiati, candva, de divinitate.

Noi, generatia "ceauseilor", am deschis ochii cu driblingurile lui Dobrin. L-am decoperit cu ochi de copil, prin sticla ecranului alb-negru, pixelat cu purici, al televizorului cu lampi. Se intampla spre sfarsitul anilor ‘70, la un mare derby, Dinamo - FC Arges.

Era in joc titlul de campioana. Vrajitorul din Trivale, crescut pe "Maracana" din Lunca Argesului, a produs atunci un numar de magie. Si-a dus echipa spre victorie, cu fentele sale inegalabile. Dar mai mult de atat, a magnetizat privirile unei generatii care l-a fixat pentru totdeauna in memoria dulceaga a copilariei.

Si se afla spre apusul carierei. Era deja un veteran al stadioanelor. Ulterior am aflat toate ispravile tineretii sale, precum si legendele tesute in jurul lui. L-a facut sa planga pe marele Eusebio. A plans, la randu-i, cand n-a jucat la Mondiale, unde ne calificase printr-un gol istoric.

A continuat sa joace si sa marcheze. L-a vrut marele Real Madrid, dar el, printul din Trivale, a ales sa ramana printre tovarasii lui de zbenguiala. I-a fost nu stiu cum sa se spuna, in urma lui, ca e un fugar. Asa erau vremurile...

A fost erou de cronici. I s-au inchinat versuri. Cateva mi s-au infipt in creier pe vecie:

Ce ne facem, fratilor, Cu acest Dobrin? Ca ascunde mingea Si n-o mai gasim!

Si acum, brutal si nemilos, aflam ca "Gascanul", marele "Gascan", are un plaman mai putin. Iti vine sa strigi, sa te auda medicii: ii dau un plaman de la mine, numai faceti-l bine! Dar asta nu-l ajuta la nimic...

Dobrin e basmul frumos pe care ni l-au soptit stadioanele copilariei noastre. Acum, Dobrin se afla in mare suferinta. Fii bun, Doamne, si da-i putere sa treaca si peste aceasta cumpana!