Înainte ca toată omenirea să danseze ca Anthony Quinn, au existat doi oameni care au trăit fiecare o parte din miticul personaj. Unul era un ţăran grec, Ghiorghios Zorba, cel care a inspirat învelişul. Celălalt, sufletul, era Panait Istrati.
Pe la 18 ani am consumat cu pasiune toate cărţile lui Istrati, cu atât mai mult cu cât trăiam într-o Brăilă care mai semăna pe alocuri cu oraşul lui Adrian Zografi. Pentru mine, Istrati e un fel de frate mai mare, e unul dintre cei mai buni prieteni posibili, e vagabondul perfect. Pentru adolescentul care eram, imaginea unui tânăr puţin mai mare decât mine, care fugea să-şi petreacă iarna în Egipt şi să colinde lumea la întâmplare, doar cu un bănuţ în buzunar, era mai mult decât libertatea, era absolutul. Sentimentul acela că aparţii lumii întregi şi că eşti născut cu asta, din cărţile lui l-am descoperit. Îmi plăcea foarte tare când elogia lenevia care te ajută să te bucuri simplu de fiecare clipă, înţelepciunea care se arată uneori în momentele în care oricum nu ai de ales decât între disperare şi seninătate.
Un instinct bun de conservare ar trebui să te ajute să alegi bine. Văd acum cerul mohorât deasupra Bucureştiului şi ferestrele sale mici, luminile slabe şi triste şi aş vrea să pot să-mi legăn picioarele în Constantinopole, alături de turcii care-l fac să transcrie un adevăr încă secret.
„Nu-i văd pizmuind soarta turmelor muncitoreşti din uzinele moderne, în mintea cărora, probabil, soarele a fost creat să încălzească pisicile. Nu. Pentru fiinţele omeneşti, mai întâi soarele, pe urmă hrana şi îmbrăcămintea“.
Mai simplu de-atât nu se poate. Nu poţi să nu-l iubeşti pentru totdeauna pe cel care a putut să scrie asta. De altfel, probabil că tot din cărţile lui am aflat că există şi principiile fundamentale ale prieteniei - aşa cum mi le imaginam şi le practic. Recitindu-l acum, după aproape 20 de ani, sunt infinit mai fascinat de întâlnirea astrală dintre un om viu şi un personaj care înseamnă pentru jumătate de omenire libertate şi bucurie, Zorba.
Iar acum, deşi am avut o zi care mă cam lovise în părţile esenţiale înainte să încep să scriu, am deschis cartea la întâmplare şi mi-am regăsit zâmbetul. Păi cum să rezişti unui jerpelit care se prezenta eficient în Damasc unui tinichigiu evreu plecat din România. „Sunt copilul din flori al unei ţărănci cumsecade, iubesc cu pasiune cărţile, prietenia şi hoinăreala“. Murea de foame şi a devenit în scurt timp, cu ajutorul prietenului evreu, unul dintre cele mai respectate figuri din Damasc, cel mai mare pictor de firme. Lumea stătea şi căsca gura în faţa firmelor pictate de Istrati, femeile îl considerau o partidă excelentă, scăpase de mult de sărăcie, era deja un om aşezat, se gândea să angajeze un ucenic din ţară. Vocaţia pentru finaluri catastrofale în care dezastrul este calea către eliberare îl salvează însă de viaţa burgheză în care începuse să încremenească. Era la cafenea şi vorbea cu bărbaţii locului despre ce se putea vorbi într-o cafenea orientală.
Şi pomeneşte în treacăt de Hamlet, după care vrea să continue cu numele autorului. După trei săptămâni nu reuşise nici să-şi amintească, nici să găsească un om în tot oraşul care să-i poată spune cine a scris Hamlet. Prietenul tinichigiu se prăpădea de râs şi îl conducea cu multă dragoste la cele mai intelectuale figuri ale oraşului. Nimeni nu auzise de Hamletîm, cum îi spuneau ei.
Făcuse depresie şi devenise un companion ursuz, perfect pentru ironiile fericiţilor leneşi din cafenele. Nu putea decât să repete la nesfârşit: Schop... Schill... etc. Dar într-o zi a văzut afişul unei reprezentaţii de scamatorii cu piesa „Înălţarea la cer“. L-a intrigat numele artistului - Moldova Verde. A mers mai devreme în sala de teatru şi a descoperit că era român, că soţia lui îşi scrântise un picior după ce idiotul care o înălţa la cer a dat drumul la frânghie şi că avea nevoie de cineva care să se ridice în locul ei. Moldova Verde încerca febril să-l convingă să accepte un onorariu mizerabil, iar Istrati i-a pus o singură întrebare. Cine a scris Hamlet? L-a asigurat că nu e nebun şi actorul i-a spus grăbit, Shakespeare. A doua zi a plecat din Damasc împreună cu Moldova Verde, pentru că libertatea este singura formă acceptabilă a fraternităţii.
Recomandările noastre
