Oricine se uită la „Crimele din Midsomer“ poate da glas unei ipoteze şugubeţe: dacă s-ar face un recensământ al populaţiei din regiune după patruzeci de episoade, singurii rămaşi în viaţă ar fi detectivii şi legistul.

Cu o medie de trei crime pe episod, serialul oferă imaginea paradoxală a unor localităţi idilice prin care circulă diverşi tipi în neregulă. Unii ucid în numele trecutului, alţii, pentru foloase imediate.

Criminalul poate fi o bătrână răzbunătoare, un ecologist disperat, un moştenitor fără scrupule sau un barman năpădit de griji. Ştim însă din capul locului că misterul se dezleagă de fiecare dată şi că - aşa cum îi stă bine oricărei producţii de gen - ucigaşul e cel pe care l-am fi bănuit cel mai puţin.

Şi-atunci de ce ne uităm atât de avid la „Crimele din Midsomer“, pe Hallmark sau la Pro TV? Care e magnetul care ne atrage weekend de weekend? De ce nu renunţăm să fim martorii lui Tom Barnaby şi ai secundului său, mai ales că scenariştii n-au cutezat să scrie un episod (de când îmi doresc asta!) în care criminalul să nu fie descoperit? Există câteva explicaţii la îndemână.

„Crimele din Midsomer“ impresionează mai întâi prin atmosferă. Aerul de paradis rural al fiecărui sătuc îi seduce mai ales pe blazaţii citadini ai fagurilor de beton. Verdele pajiştilor, casele îngropate în flori, platoşele de iederă care ocrotesc zidurile, cârciumile pitoreşti, toate acestea compun un decor pe care ne vine să-l aspirăm de pe ecran, spre a ni-l furişa în plămâni şi suflet.

Nu e nimic năclăit sau veşted aici. Din acest punct de vedere, „Crimele din Midsomer“ par să colaboreze cu revistele de amenajări tip „House&Garden“ şi cu posturile TV specializate în delicatese imobiliare (Travel&Living).

La rândul lor, operatorii de imagine fac muncă de maestru. Grija pentru detaliu, unghiurile de filmare şi primplanurile decupate fără cusur lucrează în folosul poveştii. Ritmul acţiunii nu e dat doar de succesiunea evenimentelor şi de gradarea suspansului, ci şi de coerenţa imagistică. „Crimele din Midsomer“ respectă dozajul de lumină şi penumbră, de soare şi ploaie, de ceaţă şi limpezime.

Pe acest fundal se ţese intriga şi intră în scenă personajele - fiecare cu secretele, obsesiile, complexele şi intuiţiile sale. Rezultatul înseamnă două ore de conectare nu atât la enigma care urmează să fie elucidată, cât la un fel de a trăi la care ne raportăm fie cu invidie (cum o fi să stai într-un asemenea conac?), fie cu nelinişte (aoleu, până şi în grădinarul cu pălăria pe ochi zace un secerător de vieţi!).

Una dintre convenţiile respectate cu străşnicie e lipsa şocului vizual. Cum am spus, se moare pe capete în „Crimele din Midsomer“, însă privitorul nu are parte de bucăţi de creier prelinse de pe topor, cuţite înfipte în jugulară sau chipuri schimonosite de gloanţe.

De cele mai multe ori vedem doar expresia de groază a victimei sau umbra armei fatale, auzim şuieratul unei săbii sau focul de revolver. Arhitecţii serialului ştiu rostul iluziei şi se ţin departe de efectele facile. Fizionomia impregnată de oroare, surpriza în faţa sfârşitului abrupt şi gestul de apărare inutilă ridică singure pulsul telespectatorului, fără să fie nevoie de alt gen de proptele.

Personajele din „Crimele din Midsomer“ nu merită un paragraf într-un articol, ci o carte de sine stătătoare. E greu să descrii în câteva rânduri o tipologie reevaluabilă cu fiecare episod. Fireşte, în centrul reţelei din Midsomer stă detectivul Tom Barnaby, asistat de unul dintre cei trei secunzi, candidul Gavin Troy, sensibilul Ben Jones sau craiul reprimat Dan Scott. Probabil că lucrul care atrage cel mai mult la Barnaby (interpretat superb de John Nettles) e tocmai absenţa elementelor de particularizare.

Am avut, de-a lungul anilor, trenciul ponosit al lui Colombo, pipa lui Sherlock Holmes, chelia lui Kojak, sprânceana ridicată a lui Simon Templar în varianta Roger Moore, capacitatea de deghizare exotică a lui Barretta şi inepuizabila poftă de bătaie prin depozite a lui Mannix. De data asta suntem puşi în faţa unui personaj fără semnalmente, care însă e cuceritor din clipa când apare pe ecran. Şi care spune totul din modularea vocii, din oţelirea privirii şi din înăsprirea aproape imperceptibilă a surâsului.