Cu ocazia zilei naţionale a Spaniei, ambasadorul acestei ţări la Bucureşti, Excelenţa Sa Juan Pablo Garcia-Berdoy, face un bilanţ al celor 20 de ani de apartenenţă la Uniunea Europeană.
Anul trecut s-au împlinit 20 de ani de la intrarea Spaniei în Comunitatea Europeană. A fost momentul bilanţului a ceea ce au însemnat aceste două decenii în multe domenii: politic, social şi economic. Acum, în primul an al României ca membru al Uniunii Europene, mi-ar plăcea să amintesc unele dintre datele fundamentale ale influenţei pe care a avut-o asupra economiei spaniole condiţia sa de stat membru al Uniunii Europene. Înainte de toate, să amintim un fapt ce nu poate fi contestat: evoluţia unui stat membru depinde de capacitatea sa de a genera dezvoltare economică. Proiectul european este un cadru de referinţă, un instrument de solidaritate şi un mediu foarte favorabil prin ceea ce oferă în materie de acces pe piaţă, competitivitate şi stabilitate. Bine- înţeles, nu înlocuieşte o politică economică naţională şi nici nu este suficient pentru a garanta dinamismul unei societăţi. Deşi situaţia Spaniei în momentul aderării la Uniunea Europeană era diferită de cea a României de astăzi, ar putea fi util pentru cetăţenii români să cunoască evoluţia în aceşti 20 de ani. Este de-ajuns să amintim că, în 1975, Spania avea un produs intern brut de 297,4 mii de milioane de euro, iar la sfârşitul lui 2006 a ajuns la o mie de miliarde de euro. În termeni relativi, produsul intern brut spaniol a evoluat de la 8% din produsul intern brut total al Uniunii Europene cu 15 membri la 9,7%. În aceeaşi perioadă, venitul pe cap de locuitor în Spania a evoluat de la 71,6% la 90,1% din media Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, spaniolii au recuperat aproape 20 de puncte procentuale din diferenţa de venit care-i separa de Europa la care aderaseră. Asupra acestei convergenţe reale s-a produs, după cum se poate observa în figură, o convergenţă statistică începând cu integrarea în anul 2005 a noilor state membre, al căror nivel de dezvoltare era inferior mediei comunitare. Ce rol au avut instrumentele de solidaritate ale comunităţilor europene în această evoluţie? Este greu să cuantificăm efectele acestui „Superplan Marshall“ cunoscut astăzi ca politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene. Trebuie menţionat faptul că în momentul în care am aderat la Comunităţ i, în 1986, practic, nu existau instrumentele de ajutor economic pe care le cunoaştem astăzi. Aderarea Peninsulei Iberice s-a produs în paralel cu marea operaţiune istorică a creării pieţei interne în urma semnării Actului Unic European. O operaţiune care nu putea avea succes dacă nu se stabileau mecanismele de solidaritate care vor garanta o funcţionare armonioasă a diferitelor regiuni ale pieţei unice. Cu alte cuvinte, coeziunea a fost şi este, de asemenea, o cerinţă de eficienţă pentru ca piaţa europeană să poată profita de întregul său potenţial. Coeziunea economică şi socială începe să se traducă în termeni bugetari odată cu pachetul Delors I, în 1989. Exerciţiile succesive multianuale vor confirma şi vor consolida con- ţinutul economic al politicii structurale europene, până la definirea sa în forma pe care azi o cunoaştem. Spania a primit din bugetul comunitar, în aceşti 20 de ani pe care-i analizăm, în termeni absoluţi, cea mai importantă parte a acestei politici.
Astfel, suma netă primită din 1986 până în 2006 a fost de 78.131 milioane de euro la cursul curent, ceea ce a permis obţinerea unei finanţări suplimentare efortului enorm de modernizare săvârşit (în aceşti 20 de ani). Pe perioade, Spania absoarbe 22,6% din totalul Fondurilor Structurale între 1989 şi 1993; 26%, între 1994 şi 1999, şi 26,5%, între 2000 şi 2006. Ceea ce echivalează cu 0,7% din PIB-ul spaniol în prima perioadă, 1,5% în a doua perioadă şi 1,3% în cea de-a treia. Este vorba, în termeni absoluţi, de cele mai ridicate cifre dintre toate statele comunitare, deşi inferioare în termeni relativi. Astfel, în aceşti 20 de ani, Spania primeşte o medie de 0,8% anual din PIB-ul său ca aport net din bugetul comunitar, în timp ce Grecia şi Portugalia se situează, de exemplu, în jurul a 3%. Este dificil să cuantificăm efectele macroeconomice ale ajutoarelor structurale.
Cu toate acestea, dintre toate modelele folosite se desprind concluzii pozitive în ceea ce priveşte venitul, locurile de muncă şi productivitatea. Astfel, se poate afirma că PIB-ul spaniol a fost, în medie, cu 1,75% mai ridicat în fiecare an în perioada 1989- 1993 faţă de cât ar fi fost în lipsa ajutoarelor comunitare. Mai mult, în perioada 1994-1999, având în vedere, între altele, creşterea resurselor, PIB-ul spaniol a fost de asemenea, în medie, cu 3,3% mai ridicat în fiecare dintre anii menţionaţi faţă de situaţia când nu ar fi existat ajutoare. Din ajutoare comunitare s-au finanţat patru din fiecare zece kilometri ai autostrăzilor şi şoselelor, care pornesc de la 2.000 de kilometri, în 1985, pentru a ajunge la mai mult de 10.000 la sfârşitul anului 2005. De asemenea, în privinţa pieţei muncii, ajutoarele comunitare au efecte directe. Se estimează că numărul de angajaţi este cu 153.530 mai mare faţă de cât ar fi fost în lipsa ajutoarelor între 1989 şi 1993 şi cu 317.070 în perioada 1994-1999. Cu alte cuvinte, ajutoarele comunitare au constituit un instrument foarte valoros în vederea atingerii nivelului de dezvoltare la care a ajuns Spania în această perioadă de 20 de ani pe care o analizăm.
Se poate afirma că o treime din diminuarea diferenţei dintre venitul spaniol pe cap de locuitor şi media europeană se poate atribui fondurilor structurale şi de coeziune, ceea ce sintetizează clar rolul extrem de important al acestei politici comunitare. Mare parte din eficienţa politicii structurale comunitare în Spania s-a datorat unei riguroase planificări, a profesionalismului diverselor administraţii implicate şi colaborării strânse cu sectorul privat.
Guvernul Spaniei, în acord cu Administraţiile Regionale şi Locale, a elaborat planuri de acţiune care au devenit programe operative integrate regionale şi multiregionale. Priorităţile stabilite de comun acord cu Comisia Europeană au răspuns unui model de dezvoltare care nu este obligatoriu să coincidă în întregime cu cel care se va stabili pentru România.
Există, fără îndoială, multe puncte comune, atât prin dimensiunea geografică, populaţie, prin aşezarea noastră periferică în Europa, cât şi prin structura socioeconomică, ceea ce ne permite să afirmăm că modelul spaniol poate fi util în România. Guvernul Spaniei este în totalitate dispus să colaboreze cu cel al României pentru ca politica structurală europeană să devină un succes şi în această ţară.
Administra- ţia publică spaniolă şi firmele private cunosc bine mecanismele pentru o mai bună întrebuinţare a fondurilor şi şi-au pus experienţa la dispoziţia autorităţilor române. Avem certitudinea că România va şti să profite de posibilităţile pe care i le oferă integrarea în Europa. Noi, din Spania, dorim să o însoţim în această aventură. CARTE DE VIZITĂ Ambasadorul Regatului Spaniei la Bucureşti, E.S. Juan Pablo Garcia- Berdoy, este născut la 9 martie 1961. Licenţiat în drept, este diplomat de carieră din 1987 şi ocupă postul de la Bucureşti din martie 2005. Anterior, el a fost director general de Politică Externă pentru Europa din Ministerul Afacerilor Externe.
Recomandările noastre
