Detronat din funcţia de preşedinte al PNL în 1992, Radu Câmpeanu şi-a făcut imediat propriul partid: PNL-Câmpeanu.
Exclus din PL ’93, Viorel Cataramă a pus bazele Noului Partid Liberal. Nicolae Cerveni a înfiinţat, numai ca să fie el lider, câteva partide, de fapt disidenţe liberale, pe care le subvenţiona din procesele pe care le reprezenta la bară. Îndepărtat din funcţia de prim-ministru, Victor Ciorbea şi-a înfiinţat propria formaţiune politică.
Detronat din Palatul Victoria, Radu Vasile a procedat similar, dând naştere Partidului Popular. După ce a pierdut şefia democraţilor, Petre Roman a devenit şef peste fidelii săi, dar într-o altă construcţie: Forţa Democrată.
Corneliu Ciontu, exclus din PRM, şi-a „tras“ imediat un partid. Există o boală a tuturor partidelor care se numeşte „liderită“. Din 1990 încoace, fiecare a vrut să fie preşedinte, şef de partid, de organizaţie judeţeană, comunală, nimeni nu a dorit să fie un simplu membru. Şi pentru a fi oneşti trebuie spus că acestă definiţie, extrem de precisă, de liderită, a fost făcută de Valeriu Stoica încă din 2003 într-o carte, „Provocări liberale“, pe care ar trebui să o citească toţi cei care se cred sau se declară liberali.
Orice poate fi spus despre fostul preşedinte al PNL Valeriu Stoica, dar că nu se pricepe la arta politică, nu. Şefia este la români o marotă veche şi circulă chiar un banc conform căruia când un român se vede cu o masă în faţă se crede director. Românul se vrea şef peste altul, ţine şi el să dea ordine, măcar o dată în viaţă. Şi dacă nu se poate un şef mare, un şefuleţ, acolo.
De aceea noţiunea de patron a făcut ravagii după 1990. A fi patron, indiferent la ce impex sau firmă de apartament, reprezenta succesul, împlinirea tuturor viselor. Nu ştiu de unde provine această înclinaţie către şefie. Să fie o reacţie la atâtea valuri de invadatori, de sutele de ani de iobăgie? Constantin Rădulescu-Motru scria că „Românului nu-i place tovărăşia.
El vrea să fie de capul lui, stăpân absolut la el acasă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din aceeaşi cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri cu care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene şi care constituie sufletul burghez“.
Cert este că, spre deosebire de cei din Apus, care au ars etapele aşezării straturilor sociale, românii speră încă la vârful societăţii. Iar primul gest al unui român îmbogăţit este refuzul de a munci. „M-am zbătut atât pentru a munci încă?“ e laitmotivul oricărui îmbogăţit, care din statutul său de angajat - care e sinonim în psihicul său cu cel de slugă - ajunge şef. Ori şeful în mitologia românească nu munceşte, ci dă ordine, se bucură de chiverniseala sa.
Liderita sau patronita la care asistăm după 1990 este poate o refulare a individualismului nostru, cum spunea Rădulescu-Motru. Dar ea a fost accentuată de distrugerea ierarhiei valorice după revoluţie, de inversarea scării sociale, de apariţia îmbogăţiţilor peste noapte, care sfidează şi cumpără totul. Fenomenul este cunoscut, dar parcă întotdeauna la noi capătă aspecte groteşti.
Recomandările noastre
