Mircea Cărtărescu: "Obama e simptomul adâncii falii de mentalitate dintre generaţiile în viaţă din America de azi şi, în general, din Occident".

Cu Barack Obama avem primul preşedinte postmodern al Americii şi, într-un fel, al lumii întregi. Nu calităţile lui interioare (greu de dovedit până la vârsta sa) l-au făcut de neînvins în cursa electorală, ci o profundă schimbare a mentalităţii occidentale, o hedonizare şi-o estetizare a vieţii care cereau un simbol puternic în vârful noilor scări de valori. Obama a fost ales de o lume mediatică, o lume a spectacolului şi-a virtualităţii. Construit de medii şi internet, a fost omul potrivit la locul potrivit. Tânăr, de culoare, ambiguu din punctul de vedere religios, cu un zâmbet ca din Independence Day şi cu un singur cuvânt, „schimbare“, ca slogan, Obama e simptomul adâncii falii de mentalitate dintre generaţiile în viaţă din America de azi şi, în general, din Occident. E o victorie a stângii umanitariste, neoliberale, corecte politic, egalitariste şi pro-emancipare din toate punctele de vedere: rasial, de gen, religios, ecologic etc. O victorie a minorităţilor, o viziune a unei lumi multi-culturale ce-ar putea trăi în pace socială şi armonie.

Adică o utopie, cu tot ce e bun şi (din păcate) mai ales rău în utopii. Alegerea lui Obama înseamnă proiectarea bruscă a Americii şi-a lumii întregi în wishful thinking. Fără nicio îndoială, alegerea sa a fost precipitată de excesele autoritariste ale fostei administraţii, care-au transformat Statele Unite în ceva asemănător Imperiului Răului din Star Wars. Pe la-nceputul administraţiei Bush, un grup de neoconservatori elaborase un document care prevedea expres modalităţile de dominare a lumii de către americani în secolul care abia începea. Extrem de dura manipulare de către Bush a problemelor lumii a urmat îndeaproape acea ideologie reacţionară, confruntându-i pe americani cu două războaie, soldate cu mii de tineri compatrioţi morţi şi mutilaţi, cu o criză economică mondială, cu o demonizare a Americii nu doar în lumea arabă, ci chiar între aliaţii ei tradiţionali. O schimbare era fără-ndoială necesară. Dar alegerea lui Obama nu este o schimbare, este o revoluţie.

Dacă lumea s-ar reduce la Statele Unite, şi Statele Unite la Hollywood, fără- ndoială că al 44-lea preşedinte al Americii ar fi şi cel mai bun dintre toţi. Din păcate, nici firea umană, nici actualul raport de forţe din lume nu au acelaşi format ca al emisiunilor ce ne vând imaginile ca fiind unica realitate. Lumea reală nu are nimic glamoros, este mai departe o Vale a plângerii şi un Armaggedon, cum a fost şi va rămâne întotdeauna. Oprah Winfrey te poate ajuta să câştigi alegerile, dar nu mai poate face nimic împotriva cruzimii şi nefericirii lumii reale, cu care noul preşedinte se va confrunta din prima zi a mandatului său. Adversarii Americii nu sunt parteneri de dialog, ci crocodili fără circuite emoţionale, care nu ştiu decât de limbajul forţei. Legile economice nu ţin seama de zâmbete strălucitoare. Oricât de multă deschidere şi umanitate ar arăta noua administraţie către cele patru zări ale lumii, America va rămâne în ochii lor bogatul care stă pe un sac de bani, prin urmare duşmanul natural al tuturor. Căci invidia şi gelozia pe cel mai puternic nu sunt sentimente limitate la relaţiile dintre oameni, ci cuprind culturi şi naţiuni întregi. Cu cât succesul mondial al lui Obama este mai mare în acest moment, cu atât mai amară ar putea fi trezirea din succes. Cel mai mic pas înapoi, cea mai mică eroare îi vor fi reproşate cu efecte potenţial catastrofale.

Mă îngrijorează această pendulare bruscă a Americii între extreme. O guvernare fascistoidă produce acum una potenţial utopic-socialistă, al cărei eşec ar însemna un regres major al umanităţii. Aş fi preferat ca momentul Obama să vină cu patru sau opt ani mai târziu, într-o lume mai pregătită să-l primească. Am fost, în alegerile actuale, un suporter fidel al lui Hillary Clinton, care mi s-a părut mereu mai realistă, mai credibilă, mai aptă să asigure o tranziţie lentă (singura în care cred) către o Americă mai bună. Dar Hillary a pierdut tocmai datorită calităţilor ei într-o lume în care a fi „cool“ înseamnă mult mai mult decât a fi serios, competent, cultivat, matur, înţelept. Acolo, în interiorul partidului democrat, între Clinton şi Obama, s-a jucat soarta Statelor Unite, căci era limpede că, după Bush, o guvernare republicană era exclusă cu desăvârşire. După biata mea părere, Hillary s-ar fi descurcat mai bine atât în politica externă, cât şi în cea internă, pentru că ar fi putut folosi o parte a aparatului administrativ precedent, pe când Obama trebuie să inventeze pe loc, în criză de timp, o administraţie. Dar America n-a vrut paşi mărunţi, ci un salt brusc, măreţ, dar şi riscant, ca orice aventură, către viitor.

Mai mult decât oricând sper să n-am dreptate şi lucrurile să ia un curs bun în viitoarea administraţie a acestui stat care nu e unul oarecare, ci stânca pe care ne construim cu toţii speranţele. Oricum, America a dovedit încă o dată că e capabilă să uimească, aşa cum o face de mai bine de două secole încoace.

CITIŢI ŞI: Rocada de la Casa Albă nu ne schimbă relaţia cu SUA

Obama, sărbătorit pe toate continentele

Felicitări condiţionate de la lideri din toată lumea

Chicago a ieşit în stradă

Moştenitorul lui Kennedy şi Lincoln

EDITORIALUL EVZ: Obama în România