Trebuie ca bărbatul să aibă un cuvânt de spus în această privinţă?

ELENA GEORGESCU

Alegerea unuia singur

Un astfel de moment, cel al sarcinii neaşteptate, e trăit în mod diferit de către cei doi. Bărbatul, deşi implicat, este în continuare liber, iar femeia, confruntată cu o dimensiune diferită a realităţii, devine prizoniera propriei sarcini.

Nu cred că o astfel de decizie poate fi luată în comun. În cazul unei sarcini neaşteptate, votul este deplasat şi inutil şi e mai potrivit ca alegerea să fie făcută de către femeie. Sigur, ea poate cere părerea partenerului, a părinţilor, a medicului, a preotului sau a oricui doreşte, dar dacă se va lăsa sau nu influenţată de aceştia e numai treaba ei. În cazul în care ponderea decizională ar fi egală, cât de „democratic“ ar fi, de exemplu, ca un bărbat să silească o femeie să nască un copil pe care ea nu-l vrea? Avortul este considerat un păcat grav.

Poate cineva care doreşte să ia parte la o astfel de decizie să-şi asume şi partea de vinovăţie care i se cuvine, neputinţa de a se ierta, trauma postavort? Un bărbat poate traversa o perioadă de doliu, însă nu va simţi niciodată aceeaşi apăsare de a-l fi ucis pe cel pe care îl plânge.

A lăsa un copil, convinsă fiind că nu eşti pregătită pentru acest lucru, e la fel de greu. Adesea, bărbatul promite că va ajuta şi el cu ce poate, dar această afirmaţ ie include şi varianta „zero“. Responsabilitatea, sacrificiile, compromisurile, depresiile şi chinurile îi revin într-o proporţie covârşitoare femeii, de aceea şi decizia trebuie să-i aparţină ei.

ADRIAN GEORGESCU Amândoi

Într-o asemenea situaţie, decizia, indiferent care ar fi ea, trebuie luată în doi, iar ponderea trebuie să fie 50%-50%. Există, evident, anumite excepţii, cum ar fi violul ori când starea de sănătate a mamei nu permite ducerea unei sarcini.

Ascunderea faţă de tată a apariţiei unei sarcini mi se pare o greşeală. Este şi copilul lui. Un bărbat care nu doreşte ca perechea lui să facă un avort este oricum mai pregătit decât respectiva în a deveni părinte, deci şi-ar putea asuma singur această responsabilitate. Legea e însă mai degrabă interesată de dreptul unei femei de a face un avort decât de şansa dată de Dumnezeu unui copil de a trăi alături de cel puţin un părinte care să-l vrea şi care să-l iubească.

Să mergem la polul opus. Ce face, în general, o femeie care îşi doreşte un copil, dar care nu are o relaţie stabilă? Seduce un bărbat şi-l convinge că a folosit una dintre metodele contraceptive feminine. E o metodă mai la îndemână decât a apela la o bancă de spermă, unde donatori sunt bărbaţi care şi-au asumat condiţia anonimităţii şi care, în plus, sunt şi testaţi medical. După un timp, bărbatul e pus în faţa unui fapt împlinit, ceea ce poate presupune şi plata unor obligaţii financiare pentru un lucru pe care nu şi l-a asumat.

Eu cred că o femeie ar trebui să aibă drept de veto doar în cazul în care ea vrea copilul, dar el nu şi numai dacă ea îşi asumă integral responsabilitatea creşterii şi a întreţinerii. Altfel, este nedrept, nenatural şi ilogic, adică un abuz. Puteţi comenta pe www.adriangeorgescu.ro