Florian Bichir: "Marii lideri sindicali români nu fac altceva decât să-l copieze - e drept, la o scară mult mai mică - pe legendarul Jimmy Hoffa".
Sindicatele nu mi-au inspirat niciodată încredere. Nu pentru că nu ar fi utile unei societăţi capitaliste, ba dimpotrivă, ci din cauza neseriozităţii lor, aici, pe malurile Dâmboviţei. Astfel de organizaţii au în mod oficial ca scop apărarea intereselor profesionale şi economice ale membrilor lor. Sindicatele ar trebui să ţipe ca din gură de şarpe când membrii lor sunt supuşi unor presiuni patronale, când stăpânii firmelor vorbesc despre şomaj. Să negocieze contractele de muncă.
Istoria sindicalismului postrevoluţionar din România este însă una cenuşie. Miron Mitrea, unul dintre iniţiatorii acestor sindicate, mărturisea că a fost susţinut şi şcolit imediat după 1989 în Statele Unite pentru a înfiinţa un sindicat puternic. Ulterior a ales politica. Nu este singurul lider de sindicat care a urmărit să-şi creeze o platformă, să capete notorietate prin acţiuni sindicale. Victor Ciorbea este un alt exemplu, un lider al sindicatului CNSLR Frăţia. În 1992 a fost moşit un partid al sindicatelor: Partidul Solidarităţii Sociale (PSS), după modelul Partidului Laburist din Marea Britanie. Ciorbea a candidat fără succes din partea PSS şi a ajuns ulterior în barca ţărăniştilor. Şi liderii Blocului Naţional Sindical au fost muşcaţi de ispita politică şi au intrat în parlament pe listele PRM. Există nenumăraţi lideri sindicali care au aderat la diverse partide, sub scuza că reprezintă mai bine interesele membrilor. Din acest punct de vedere, sindicatele nu au fost decât simple rampe de lansare a unor lideri. Exact ca odinioară în Statele Unite, multe din sindicate - din cauza, în mare parte, a liderilor lor - sunt supuse procesului de „îngălbenire“. Mai exact, unii patroni înfiinţează sindicate apropiate intereselor lor - „sindicatele galbene“ care luptă cu cele independente, sindicate de buzunar care fac efectiv jocul administraţiei. Câţi lideri sindicali ştiţi că se bucură de beneficii impresionante, de case la munte şi la mare, la sume fabuloase, şi închid ochii la litigii de muncă, la excesele patronatului? Mici paiaţe în mâna proprietarilor, care în schimbul unor gologani şi-au vândut nu doar conştiinţa, ci şi colegii.
Ca să nu mai vorbim despre combinaţiile financiare, sindicate întregi fiind angrenate în cele mai ciudate societăţi comerciale, în tranzacţii dubioase, toate făcute în numele amărâtului de rând, un biet sindicalist. De fapt, marii lideri sindicali români nu fac altceva decât să-l copieze - e drept la o scară mult mai mică - pe legendarul Jimmy Hoffa.
Cine sunt sindicatele şi ce vor ele în România? O întrebare la care e greu de răspuns. Mase de manevră electorală atunci când este cazul? Organizaţii care apar numai în momente de criză? România nu este şi cred că nu va fi niciodată ţara marilor mobilizări sindicale. Românul este individualist, iar orice formă de asociere o detestă, îi repugnă.
Sindicalismul românesc este un copil nedorit al democraţiei, un făt aruncat icicolo de părinţi şi care devine obraznic atunci când, protejat şi instigat de bunicii politicieni, cere mai mulţi bani de buzunar. Va mai trece timp până se va maturiza.
Recomandările noastre
