SENATUL EVZ: Marea Criză 2.0 şi politica energetică a UE

Sorin Ioniţă: "Peste două săptămâni, liderii statelor membre UE se vor întâlni în cadrul Consiliului European de toamnă pentru a decide, ca de obicei, ce e de făcut pe principalele dosare fierbinţi ale construcţiei confederale."

Până acum câteva zile, era de la sine înţeles că tema principală va fi energia: unde suntem cu reforma şi liberalizarea pie- ţei interne; sau ce e de făcut în relaţia cu Rusia, în special după ce Kremlinul şi-a arătat capacitatea de a invada vecini neajutoraţi precum Georgia şi şi-a demonstrat din nou capacitatea de a folosi petrolul şi gazul ca armă politică. Însă la vremurile tulburi de acum, nici agenda nu poate rămâne prea limpede. Spaima de o criză financiară globală care să ducă la o recesiune prelungită, precum cea din 1929-1933, se citeşte în privirea tuturor oficialilor care apar zilele astea la televizor (Marea Criză 2.0, cum a fost numită de cineva, pentru a fi mai în ton cu epoca internetului). Aşa că şefii de state UE vor trece probabil în plan secund problema energiei, pentru a discuta în ce fel pot folosi bugetele naţionale pentru a proteja sistemul bancar.

„Creditul nu este altceva decât opinia publică aplicată în domeniul finanţelor“, după cum bine observa doamna de Staël acum două secole, iar în săptămânile din urmă ne-am putut convinge cu toţii de rolul pe care îl joacă încrederea (sau lipsa ei) în toate tranzacţiile, de la simple la complicate. Faptul că băncile sunt paralizate de spaimă şi nu mai vor să împrumute bani una alteia este de fapt cea mai gravă consecinţă a crizei 2.0, pe care o traversăm. Guvernele din statele dezvoltate trebuie să explice cum s-a ajuns aici, dacă au curajul s-o facă: nu doar lipsa de supervizare a instrumentelor financiare noi şi complexe e de vină sau „goana după profit“ a bancherilor.

La fel de importante au fost lăcomia şi efectul de turmă la nivelul omului de rând, care s-a aruncat la credite pentru casă, maşină şi nevoi personale mult peste puterea de a câştiga bani reali, mizând pe o creştere continuă a valorii activelor (astfel încât, casa scumpindu-se de la an la an, să rostogoleş ti creditul la nesfârşit). Ca să nu mai vorbim de politicieni, aceiaşi care azi strigă şi aruncă cu blam în jur acum, deşi de-a lungul vremii au creat şi susţinut, din motive populiste, instituţii subvenţionate public pentru a pune cetăţeni în locuinţe pe care nu şi le puteau permite (vezi Fannie Mae şi Freddie Mac din SUA sau echivalentele lor europene).

Mesaj bizar, care a stârnit panică în București. Avertisment legat de o posibilă tragedie

Elena Udrea acuză abuzuri în justiție: „Sunt deținută politic!”

Şi, deşi nu este asta treaba Consiliului European, statele în curs de dezvoltare au şi ele multe explicaţii de dat. În primul rând, dacă se zice că SUA au un deficit atât de mare şi trăiesc din credit pe seama restului lumii, de ce China, Rusia, statele arabe sau africane continuă să-şi plaseze banii aici şi nu îi ţin la ei acasă, unde nevoia de a investi este masivă? Cumva din cauza riscului politic, a lipsei statului de drept şi a corupţiei? Atunci, dacă tu nu creezi un mediu stabil la tine acasă, iar toţi cetăţenii îşi trimit banii în America şi Elveţia, de ce să îi blamezi doar pe miniştrii de finanţe de acolo pentru dezechilibrele globale care apar?

Cu aşa lucruri urgente de dezbătut, preşedinţia franceză va pune sigur pe plan secund politica energetică, deşi şi aceasta ar merita revizuită pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Există două componente principale în care aş împărţi agenda UE pe energie: partea postmodernă, adică depoluarea şi promovarea surselor regenerabile; şi partea „clasică“, adică interconectarea, demonopolizarea şi eficientizarea energetică pe surse tradiţionale (combustibili fosili, hidro, nuclear). Ambele componente sunt cuprinse în Agenda Lisabona, adică planul de guvernare a UE pe 2000-2010, dar prima se bucură de o atenţie disproporţionat de mare în opinia publică, din cauza aerului său modern şi „sustenabil“ (bio, eolian etc.), în condiţiile în care reprezintă o parte infimă din piaţa de energie şi nu este încă viabilă economic, fiind subvenţionată.

Această presiune a publicului, bazată pe aşteptări parţial naive şi nerealiste privind sursele regenerabile, îi face pe decidenţi (uneori, la fel de puţin informaţi) să ia măsuri pripite, cum ar fi ţintele de producţie la biocombustibili. Corolarul este că ajunge să fie ignorată strategia Lisabona în partea ei consistentă, care prevedea îmbunătăţirea conectării între reţelele europene de electricitate, petrol şi gaz, diversificarea geografică a surselor de import, şi spargerea monopolurilor naţionale integrate (de felul celor pe care vrea să-l reconstruiască acum guvernul român, prin Compania Integrată de Electricitate), şi construirea unei poziţii comune în relaţia cu Rusia, care este şi ea la fel de dependentă de consumatorul european, pe cât este acesta de furnizorul rus de gaz.