La vârsta la care unii se gândesc la pensionare, o văduvă din judeţul Brăila începea una dintre cele mai dificile aventuri ale vieţii sale: emigrarea în Italia, drept unică soluţie pentru a scăpa de greutăţile financiare. După trei ani de muncă, timp în care s-a lovit de multe obstacole, Constanţa Toderaşcu a mărturisit că are totuşi câteva satisfacţii. Faptul că a învăţat o limbă străină, că a reuşit să pună bani deoparte şi că va avea posibilitatea de a beneficia de o pensie de la statul italian. Cu toate acestea, românca se va întoarce peste câţiva ani în ţară, pentru a-şi trăi în linişte bătrâneţea.

Andi Rădiu Realitatea din Italia

Dificultăţile legate de găsirea unui loc de muncă au determinat-o pe Constanţa Toderaşcu (57 de ani) să plece din Brăila, spre Jesi, o localitate din provincia italiană Ancona.

”Am rămas vaduvă în urmă cu şapte ani, soţul meu murind de cancer. Cei doi fii, Alexandru (27 de ani) şi Dorel (25 de ani) se poate spune că aproape m-au părăsit. Primul a plecat încă din 2002 în Spania, împreună cu soţia şi copilul. Cel de-al doilea este încă în România, dar lucrează la Drumuri şi Poduri şi nu prea îl vedeam acasă.

Rămasă singură, cu puţine rude, şi acelea necăjite, am acceptat un loc de muncă în Italia, ca îngrijitoare de bătrâni, convinsă fiind din relatările persoanei care mi-a găsit acest loc de muncă de faptul că salariul meu va fi de 700 de euro. Până să mă decid în legătură cu posibilitatea de a pleca în Italia am lucrat ca vânzătoare la diferite magazine sau chioşcuri, dar nimeni nu-mi putea oferi mai mult de cinci milioane de lei pe lună. Nu am putut nicoidată să mă răzvrătesc, pentru că vârsta nu-mi mai permitea”, povesteşte românca.

Ajunsă în Italia, cu bani împrumutaţi, a descoperit că locul de muncă nu era chiar ceea ce visase. În plus, pentru a beneficia de el trebuia să plătească un comision de 200 de euro, timp de trei luni, persoanei care îi obţinuse acest contract.

”Ajunsă în Italia am fost aşteptată de o cunoştinţă a unei prietene din Brăila. M-a condus la un apartament în care locuiau alte opt persoane. Mi s-a comunicat că trebuie să-mi plătesc partea mea de chirie pentru o lună, chiar dacă voi locui doar o zi sau două. Cică aşa era regula cu chiriile în Italia.

A trebuit să plătesc astfel 120 de euro şi să aştept o săptămână până să pot începe munca. După aceste câteva zile a urmat a doua surpriză: pentru acea slujbă trebuia să plătesc 200 de euro doamnei care îmi aranjase contractul. Am acceptat fără să comentez, pentru că viaţa împreună cu alte opt persoane într-un apartament devenea un adevărat chin. Făceam mâncare şi spălam vasele pentru toţi, făceam curăţenie, iar pentru asta nu aveam niciun avantaj”, a mai precizat Constanţa Toderaşcu.

După ce a plătit chiria pentru o lună întreagă şi a promis că va plăti comisionul, a făcut cunoştinţă cu noii ”patroni italieni”. ”Am fost dusă la un apartament din Ancona, unde am cunoscut familia la care urma să locuiesc şi să muncesc. Am vorbit cu unul din fiii bătrânilor pe care trebuia să-i îngrijesc şi acesta mi-a comunicat că nu-mi poate plăti mai mult de 600 de euro pe lună. În opinia acelor italieni mă acceptaseră doar la insistenţele româncei care mă dusese acolo şi care era o persoană de încredere. Chiar dacă ştiam că trebuie să plătesc şi cei 200 de euro comision, am acceptat”.

Surprizele neplăcute nu au întârziat să apară. De la alimentaţie ciudată pusă la dispoziţie Constanţei, la regulile impuse de familia angajatoare şi singurătate, românca a făcut faţă tuturor acestor obstacole. ”Trebuie să ai un psihic tare ca să poţi rezista la situaţii prin care am trecut la acea familie. Din prima zi de muncă, de dimineaţă, am avut parte de primele surprize.

Mâncarea de dimineaţa era compusă doar dintr-un ceai de muşeţel şi doi biscuiţi. Bătrânii, deşi nu erau mobilizaţi la pat, erau foarte slăbiţi şi mâncau foarte puţin. Bătrânul avea 89 de ani, iar soţia sa, 80 de ani. Sufereau de diverse boli de inimă şi de diabet şi aveau un regim strict. Problema era că ceea ce mâncau ei trebuia să mănânc si eu. Vă jur că într-o lună am slăbit 5 kilograme. Şi asta nu ar fi fost o problemă. Dar eram foarte singură. Nu vroiam să mai merg pe la ”prietenii” din Ancona, iar pe alţii nu mai cunoşteam".

Constanţa a lucrat aproape doi ani la acea familie, până când unul dintre bătrânii pe care-i îngrijea a decedat. ”Au urmat aproape doi ani de muncă. Aş putea zice de muncă silnică. Am reuşit să-mi plătesc comisioanele şi să câştig încrederea patronilor mei. După câteva luni, după ce am reuşit să scap de datorii şi să am banii mei, vă jur că am fost la un restaurant cu o prietenă şi am mâncat carne până mi-a fost rău. În urmă cu aproape un an a murit bătrânul şi mi s-a comunicat că fiii au decis să o ducă pe doamnă la o casă de bătrâni. Au avut amabilitatea să-mi găsească chiar ei actualul loc de muncă”.

Deşi a schimbat locul de muncă, situaţia Constanţei nu s-a îmbunătăţit. ”Am ajuns tot badantă, într-o localitate destul de apropiată, Jesi, la o rudă a bătrânilor unde am lucrasem. Diferenţa era că mi s-a majorat salariul la 900 de euro. Dar tot trebuie să rabd diete ciudate şi toanele lor şi a familiei.

M-am obişnuit, în cei doi ani la Ancona, să nu pun la suflet toate astea şi să-mi vad de interesele mele. Am totuşi câteva satisfacţii: că reuşesc să strâng ceva bani, că am învăţat o limbă străină şi că am posibilitatea să beneficiez de o pensie de la statul italian. Mai rabd câţiva ani şi mă pot întoarce acasă. Apartamentul din România este închiriat, astfel că-mi mai aduce ceva bani, iar cei pe care i-am strâns aici îmi vor asigura bătrîneţea”, a mai adăugat Constanţa Toderaşcu.