Mă numesc Nadia Iuliana Jugrin, am 32 de ani şi am plecat din România la 21 de ani, pe 5 ianuarie 1998. Am plecat împreună cu soţul meu cu care mă căsătorisem cu câteva luni în urmă şi care locuia deja cu familia de vreo 18 ani în Franţa, într-un orăşel de pe lângă Paris, în regiunea Picardie. Datorită soţului care locuia în Franţa am ales şi eu această ţară. De fapt, aşa a fost destinul.

Cu un an înainte nu vroiam să plec din ţară, nici nu-mi trecea prin cap. Eram preocupată de a-mi găsi un lucru. Abia terminasem studiile. Între timp, l-am întâlnit pe soţul meu şi am dorit să-l urmez în Franţa.

Când am ajuns în Paris era întuneric, seară şi tot oraşul era luminat. Era superb! Apoi am mers în regiunea Picardie cu soţul şi familia lui, acolo unde locuiau ei. În primele zile a fost bine. Eram înconjurată de familia soţului, descopeream totul, dar după ce toată lumea a început să meargă la servici eu rămâneam acasă, pentru că n-aş fi putut să lucrez aşa de repede.

"Îmi pierdusem identitatea" A început să mă copleşească dorul de ai mei, de ţară. Pe zi ce trecea îmi dădeam seama că de fapt, în oraşelul acela în care ajunsesem nu mă cunoştea şi nu cunoşteam pe nimeni. Nimeni nu mă putea saluta sau să mă opresc să vorbesc cu cineva, aşa cum făceam în ţară. De fapt, îmi pierdusem identitatea.

A fost destul de greu până m-am acomodat cât de cât, mai ales că încă nu prea vorbeam franceza. Înţelegeam mai mult decât vorbeam, dar cu timpul am făcut şi cursuri şi a fost alături de mine soţul, care m-a ajutat foarte mult să mă integrez şi să-i înţeleg pe francezi. Te simţi ca şi cum te-ai naşte a doua oară.

Să iau totul de la zero a fost ca şi când m-aş fi născut a doua oară! La început a fost greu şi pentru un loc de muncă, nevorbind bine limba şi nici nu mi-au dat actele imediat. A trebuit să facem un articol la ziarul local ca să se mişte treburile la subprefectură. Era un orăşel foarte mic acolo şi nici nu prea era de lucru.

"În Franţa, totul e centralizat pe Paris" În provincie nu faci decât să supravieţuieşti sau să ai familia toată într-un orăşel şi să intri pe un post prin recomandare. În Franţa, totul e centralizat pe Paris. Eu cum nu aveam decât liceul care nici ală nu era recunoscut, nu făceam prea multe cu diploma mea de bac.

A trebuit să fac nişte cursuri în domeniul secretariatului, să fac cursuri de birotică şi după mai bine de trei ani am reuşit să-mi găsesc un servici ca secretară într-un liceu. Provizoriu, pentru că ţineam locul unei doamne care era în concediu. Pot spune că a fost greu la început, cu adaptarea, cu limba, cu actele, până am obţinut cartea de rezident şi apoi cetăţenia, dar am avut noroc că am fost optimistă şi că ştiam că o să fie mai bine într-o zi.

Oricum, nu mi-a părut rău niciodată că am plecat din ţară pentru că asta mi-am dorit de fapt, să fiu cu soţul meu. Nu conta unde trăiam. Apoi, mi-am dat seama că diferenţele sunt foarte mari între România şi Franţa, din toate punctele de vedere: economie, infrastructură, sănătate, mentalitate.

Obişnuindu-mă încet cu viaţa şi ritmul vieţii de aici şi cu felul de a trăi, n-aş mai vrea, n-aş mai putea acum să mai trăiesc în ţară. Paradoxal, de câte ori merg în ţară mă simt o turistă, puţin dezorientată. Nu mă mai simt ca acasă. Mi-am pierdut puţin reperele. Parcă aş fi o turistă care vine să viziteze o ţară. Doar acasă, cu familia mea, pot spune că sunt la mine şi mă simt foarte bine şi de câte ori merg să-i văd n-aş mai vrea să plec sau aş vrea să-i iau şi pe ei cu mine dac-aş putea, ca să fim împreună.

Acum, după 11 ani de locuit în Franţa, pot spune că sunt integrată complet cu actele, dar nu numai pe acte, ci şi ca persoană. Acum locuiesc în regiunea parisiană, la Défence, cel mai mare centru de afaceri din Europa. Este un cartier foarte modern numai cu construcţii noi şi cu foarte multe persoane de alte origini care vin pentru diferite afaceri.

De când sunt la Paris am lucrat în mai multe Ministere, ca secretară, dar acum mi-am întrerupt activitatea pentru a sta acasă cu băieţelul meu de numai opt luni, Bogdan. 

"La Paris, românii nu sunt destul de uniţi" Am început să simt că totul merge mai bine şi că mă simt cu adevărat bine în ţara asta atunci când am început să lucrez în Paris şi să-mi fac cu adevărat experienţă, să cunosc oameni interesanţi şi să cunosc cu adevărat mentalitatea şi felul de a fi a celor din jurul meu.

Cele mai dificile momente au fost la început, evident, când încă nu lucram şi eram şi într-un orăşel de provincie, cu oameni destul de închişi şi reci, iar soţul era şi el cu dificultăţi la servici. Venirea pe Paris a schimbat totul pe plan profesional şi familial.

Cu persoanele din diaspora n-am avut până acum legatură. M-am înscris la un moment dat la centrul cultural de la Ambasada României, primeam invitaţii la spectacole, dar nu m-am înscris niciodată în diaspora.

Aici, în Franţa, mai ales în Paris, eu am impresia că romanii nu sunt destul de uniţi şi foarte mulţi cu care m-am întâlnit trăiesc aici cu familii sau fără, legal sau ilegal, dar foarte puţin am cunoscut care să fi reuşit să se integreze cu adevărat. Trăiesc aici, dar cu mentalitatea şi obiceiurile din ţară. Nu zic să-ţi uiţi ţara şi de unde ai plecat. Din contră. De câte ori ai ocazia să vorbeşti despre ţara ta şi să-i faci publicitate, pentru că merită, avem o ţară superbă.   Vroiam doar să spun că unii se cred cineva, sunt invidioşi unii pe alţii, etc. Pe la ambasadă, de câte ori am avut o nevoie de un act, am văzut că sunt cozi de infern şi nu este de loc amabilitate şi nici condiţii de a sta civilizat la rând. Au o încăpere foarte mică unde primesc actele persoanelor cu probleme şi se calcă toţi în picioare datorită lipsei de spaţiu. Anul trecut erau într-un cort afară, în curtea ambasadei, ca cică se renova.

Pe aici, prieteni români nu prea am, doar trei persoane cu care sunt destul de apropiată, dar nu îmi fac la tot pasul prieteni că nu ştii cu cine vorbeşti, mai ales într-o ţară străină prefer să fiu mai prudentă.

Mi-ar fi plăcut să mă implic într-un act umanitar pentru România sau să lucrez într-o firmă care colaborează cu ţara mea de origine, dar n-am avut ocazia, iar în momentul ăsta sunt foarte ocupată cu copilul şi n-aş mai avea timp pentru niciun alt servici.

În ceea ce priveşte visele mele, unul dintre ele s-a împlinit deja: să am lângă mine un om care să mă iubească şi să-l iubesc şi să avem un copil împreună. Dacă ar fi să mă mai gândesc şi la alte vise, poate m-aş gândi că într-o zi,România să ajugă la nivelul Europei de est şi toată lumea să poată trăi la el în ţară. Un alt vis ar fi ca într-o zi să pot să trăiesc cu soţul şi copilul meu aproape de părinţi.

Un sfat pentru cei care sunt plecaţi din ţarp sau pentru cei care intenţionează să plece, să nu uite de unde pleacă sau au plecat, să vorbească peste tot de România că este o ţară superbă cu mult potenţial şi să fie optimişti acolo unde sunt.

De aici, de la Paris, numai bine, cu mult drag aştept să mă întorc în ţară la anul şi îi îmbrăţişez pe cei dragi, de acolo din oraşul meu natal, Paşcani!