Două destine frânte din gimnastica românească îşi duc Olimpiada pentru viaţă într-o clinică din Beijing. EVZ i-a vizitat pe Andreea Chelaru, fostă gimnastă, şi pe Toma Prădatu, fost secretar al FRG, ambii paralizaţi. Toma şi Andreea sunt în China pentru că fundaţia lui Gigi Becali i-a ajutat. Intervenţia chirurgicală şi spitalizarea la clinica din Beijing costă peste 14.000 de euro. Andreea are banii de la Becali şi de la Loteria Română (jumătate-jumătate). Lui Toma i-a donat Becali suma necesară. "Le mulţumim din inimă, fără ei nu am fi putut veni...", spun, cu vocile lor greu încercate, Toma şi Andreea.

Duminică, 17 august 2008, seara. Sandra Izbaşa aterizează perfect pe covorul fermecat din National Indoor Stadium. Aur la sol. Gimnastica românească naşte încă zeiţe. 28.000 de mâini se împreunează frenetic. Sunetul ascuţit al aplauzelor pluteşte în cea mai mare sală de gimnastică din inima Chinei.

Dacă am fi într-un film de Oscar, cu eroi scăldaţi în lumina reflectoarelor şi cu oameni striviţi sub destin în umbră, camera s-ar muta în salonul 10 de la etajul 2 din Xishan Institute for Neuroregeneration and Functional Recovery. Unde două palme se apropie greu. Linişte, aplaudă Andreea Chelaru! Fostă gimnastă. Paralizată din 1999. Îşi mai poate mişca doar mâinile. Degetele nu. Îşi roteşte greu capul şi clipeşte des din ochii ei mari, groaznic de albaştri şi de frumoşi. Nu e un film. Drama tinerei de 23 de ani e reală. Săritura în infern Era toamnă când i s-a întâmplat. Andreea închide ochii ei mari, groaznic de albaştri şi de frumoşi. Îşi aduce aminte uşor (ce cuvânt nepotrivit!). A revăzut secvenţa asta de milioane de ori. E iar în Sala Liceului Sportiv „Nadia Comăneci“ din Oneşti, se pregăteşte de o săritură, o săritură de antrenament. „Am bătut pe trambulină, am împins în cal, dar în aer m-am oprit. A fost aşa, un fel de «răzgândeală», a fost ca un blocaj, un moment de neatenţie, nu ştiu... Am căzut în cap şi nu mai m-am putut mişca“.

Antrenorul Mihai Ipate nu era lângă ea, deşi fata încerca un exerciţiu greu. O Tsukahara, poate. Mama Andreei se revoltă. În primele nouă luni de când s-a întâlnit cu nenorocirea nu a trecut niciodată pe acasă. A stat numai la capătâiul fetei, în monotone şi murdare saloane de spital. E mamă, nu l-a uitat pe antrenor: „Nu ne-a mai căutat. Putea să dea măcar un telefon. Cred că a ieşit la pensie acum, nu spunem că a fost vina lui, dar trebuia să fie lângă aparat atunci“.

Calvarul are borne precise: pentru Andreea a urmat drumul cu ambulanţa până la Iaşi, o primă operaţie ratată, o nouă intervenţie la Bucureşti, recuperare în Franţa. Recuperare - un termen medical obscen şi mincinos! Nu a recuperat nimic, dar a învăţat să-şi accepte destinul. Andreea nu mai are decât un rinichi. Oamenii paralizaţi fac des infecţii urinare. Pentru că în România nu s-a găsit niciun medic (niciunul!) să-i dea un tratament adecvat, fosta gimnastă şi-a pierdut un rinichi.

Operaţia asta a făcut-o tot în Franţa. A ajutat-o familia Duboz din Bordeaux, oameni care au prins drag de Andreea pe când era o copilă şi mersese la „un schimb de experienţă“ acolo. Tot datorită lor are căruţul cu care se deplasează şi patul special, pe care l-a primit direct acasă, la Tohan, lângă Bran. Viaţa e un contabil sadic: căruţul - 3.000 de euro, patul special - 5.500 de euro. Fratele care aşteaptă

Acum, Andreea e la Beijing în clinica particulară a doctorului Huang Hongyun, cel mai cunoscut loc din lume (nu arată deloc luxos, dimpotrivă!) pentru implantul cu celule stem, un tratament medical complicat şi controversat. Dar asta contează prea puţin pentru oamenii de aici. Ei speră.

Andreea are două mari dorinţe. Unu: să-şi continue studiile. În situaţia ei, fata aceasta e un cer de voinţă: a terminat liceul şi a intrat la facultate, la „Transilvania“ în Braşov, la română-franceză. A renunţat după un semestru pentru că nu scria la fel de repede precum colegii ei, iar profesorii nu stăteau după ea. Andreea scrie cu creionul strâns între palmele împreunate.

Doi: să-l poată mângâia pe Rareş, fratele ei de doar 3 ani! Adriana, mama Andreei, care a avut curaj la aproape 50 de ani să mai facă „un năzdrăvan“, îi aşază telefonul între degete. Rareş ne zâmbeşte de pe ecran. „Mă aşteaptă acasă“, spune Andreea. A fost operată pe 11 august, primele semne ar trebui să apară în câteva săptămâni, iar schimbări majore s-ar putea resimţi de-abia peste nouă luni.

„Soarta noastră e în mâinile lui Dumnezeu“, oftează doamna Chelaru. Andreea spune că e realistă, nu crede că va mai merge vreodată, dar strânge mai tare telefonul din care zâmbeşte Rareş. Îl strânge tare, cu palmele împreunate, de parcă s-ar ruga.

Andreea Chelaru, fostă gimnastă: "Am bătut pe trambulină, am împins în cal, dar în aer m-am oprit. A fost ca un blocaj, un moment de neatenţie, nu ştiu... Am căzut în cap şi nu m-am mai putut mişca."

S-A UITAT LA CONCURS Felicitări pentru gimnaste

Andreea Chelaru nu are resentimente: „Gimnastica e un sport foarte frumos, mie tot îmi place. Ce mi s-a întâmplat în sală se putea întâmpla oriunde. Le-am urmărit pe fete şi m-am bucurat pentru ele. Le felicit!“. Ar vrea să se revină la vechiul cod de punctaj: „E prea greu acum, exerciţiile sunt foarte complicate şi nici nu se mai poate lua zece!“. Mirajul Nadia... Vreun sfat pentru părinţii care-şi dau copiii la gimnastică? „Să conştientizeze riscurile...“ Când era mică se visa Lavinia Miloşovici. Coincidenţă crudă: fiica Laviniei a trecut şi ea pe la clinica din Beijing, însă tratamentul cu celule stem n-a dat încă roade. Copilul fostei mare gimnaste râde de pe o poză din hol, dintr-o mare de îngeri raşi în cap, băieţi chilugi bolnavi de cancer şi fetiţe paralizate.

DONAŢIE

De bine despre Gigi Becali

Toma Prădatu şi Andreea Chelaru sunt în China pentru că fundaţia lui Gigi Becali i-a ajutat. Intervenţia chirurgicală şi spitalizarea la clinica din Beijing costă peste 14.000 de euro. Andreea are banii de la Becali şi de la Loteria Română (jumătate-jumătate). Lui Toma i-a donat Becali suma necesară. „Le mulţumim din inimă, fără ei nu am fi putut veni...“, spun, cu vocile lor greu încercate, Toma şi Andreea.

ULTIMA ŞANSĂ

Toma Prădatu: „Pentru ei sunt, poate, cobai, dar nu am de ales“

La două saloane de Andreea, Toma Prădatu e secretarul fidel al propriilor dureri. Fostul secretar general-adjunct a fost împuşcat în Venezuela, de un tâlhar, în martie 1998. Se afla cu lotul naţional de gimnastică la un concurs în Caracas. „Zece ani şi cinci luni au trecut de atunci. Număr mereu...“, spune Toma de pe patul lui de suferinţă. E paralizat de la brâu în jos. A apărat cu acest preţ actele şi banii gimnastelor. Are şi acum la el geanta blestemată. E neagră şi urâtă. Durerea minut cu minut

În China a venit cu lotul olimpic şi va plecat tot cu el, marţi. Pe drum, spre Beijing, nu visa o vindecare miraculoasă: „Ştiu că e ultima mea şansă. Pentru ei sunt, poate, un fel de cobai, dar nu am de ales. Deh, «Toma Necredinciosul»...“.

A fost operat pe 4 august. Ştie durerea minut cu minut, notează într-un jurnal tot ce i se întâmplă: „La 8.23 mă bărbieream, la 8.25 au venit să mă ia, cu targa, la 8.27 - e un ceas mare pe hol - înaintam înspre sala de operaţii, la 8.29 mi-au făcut anestezia, la 8.30 mi s-a tăiat filmul. M-au adus înapoi la 13.27, mi-a spus soţia. La 16 şi ceva m-am trezit cu o formidabilă durere de cap, înconjurat de fete tinere. Asistentele“.

Toma Prădatu a avut căderi sfâşietoare, ca Ramon, personajul tetraplegic din „Mar adentro“. A vrut să se sinucidă, şi-a tăiat venele. L-a salvat mereu Liliana, soţie, psiholog, infirmieră, om. Uneori, Toma spune că e ateu. Cine vrea răspunsuri să răspundă la întrebarea asta: unde era Dumnezeu când l-au împuşcat? Dar Toma tot de la Dumnezeu aşteaptă o minune.

E mulţumit că, graţie tratamentelor din China, a scăpat de o chinuitoare infecţie urinară. Şi că rănile de pe spate dor mai puţin. „De la nemişcare, am nişte răni urâte pe spate, aproape se vede osul...“, spune Toma, care laudă omenia chinezilor: „S-au purtat cu mine precum cu un frate“. Încă iubeşte cu disperare sportul: „Ah, nenorocitul ăsta de sport, că pentru el era să-mi dau viaţa...“. S-a uitat la Olimpiadă, l-a fascinat Constantina Diţă. Pavilionul românilor înlăcrimaţi

Îi e dor de câinele lui: „Ax îl cheamă, are 13 ani şi jumătate şi îmi înţelege durerea, simte“. Toma mai creşte şi patru pisicuţe: pe ultima a găsit-o fiica lui pe stradă, cu coloana frântă, după ce o lovise o maşină: „Parcă m-am văzut pe mine. Ea s-a făcut însă bine“.

Toma a împlinit 62 de ani în spital. Mai vrea să-şi vadă fata şi băiatul (care e antrenor de gimnastică în Norvegia) la casele lor. Urmează o frază zguduitoare: „Când eşti ca mine, mereu dependent de ajutorul altora, când nu te poţi mişca, nu-ţi rămâne decât să te uiţi pe pereţi. Înnebuneşti. Am schimbat acasă şi culoarea pereţilor, doar-doar...“. Aici, ochii reporterului se umplu de lacrimi. Iese pe holul înţesat de români cu ochii plini de lacrimi. „Sunt peste tot: în şapte saloane“, spunea mama Andreei. La numă- rul 8, un fost şofer răpus de un atac vascular. Familia a vândut tot ca să vină în China. Într-un alt salon, o doctoriţă de 31 de ani e acum pacientă. Un accident rutier şi nu-şi mai poate mişca decât ochii. Ea nu plângea.

CELULE STEM

Embrioni salvatori?

Celulele stem sunt celule extrase din embrioni neutilizaţi rămaşi în clinicile de fertilizare. Ele se găsesc în măduva oaselor, în sânge, în creier etc. şi pot trata afecţiuni ale măduvei spinării (cazul Andreei şi al lui Toma), dar şi unele forme de cancer. În cazul implantului cu celule stem, spitalizarea durează între 4 şi 6 săptămâni. În lumea medicală e considerată încă o operaţie cu consecinţe neprevăzute.