Apa Balşei sapă în stânca Munţilor Metaliferi unele dintre cele mai spectaculoase şi mai necunoscute chei din România.

Mada, un sat împrăştiat de Dumnezeu pe colinele situate undeva dincolo de Geoagiu, pe la poalele Metaliferilor, se poate lăuda cu una dintre cele mai frumoase zone din judeţul Hunedoara şi chiar din România: cheile săpate în stâncă de apa Balşei. Sătenii le spun simplu Cheile Măzii, iar când îi întrebi cum arată, trag adânc aer în piept, după care încep să povestească purtând pe chip zâmbetul larg al unei mândrii locale nemărginite.

Ca să ajungi la Cheile Măzii trebuie să iei drumul spre Geoagiu, treci de „oraşul-sat“ spre staţiunea balneoclimaterică Geoagiu Băi, dar nu te apuci să urci dealul, ci o iei la dreapta spre Balşa. După câţiva kilometri, din şoseaua asfaltată apuci pe drumul îngust, de ţară, care o ia la stânga spre satul Mada. Treci printre casele împrăştiate care-ncotro şi mergi înainte, pentru că n-ai cum să greşeşti.

Ghidajul din curte

Drumul se înfundă în gardul bătut de ploaie şi de vânt al unei gospodării, cea a soţilor Bogdan, aflată practic între sat şi chei. Dacă-i întrebi, cei doi îţi spun tot cam ce ştiu ei despre „valea aia îngustă“, iar dacă îi rogi frumos te şi lasă să campezi la ei în ogradă, lângă apă. „Că săptămâna asta n-am mai avut atâţia turişti la noi aici. Acuma unii sara să mai îmbeată, da’ aşe-i cân’ oamenii vin la distracţii“, spune Sofia Bogdan (76 de ani).

Atât ea, cât şi soţul ei, Avram (83 de ani) sunt singurii „ghizi“ pe care i-ai putea întâlni în comună care să ştie ceva despre spectaculoasele chei. La Primăria Balşa există doar câteva rânduri despre zona amintită, declarată monument al naturii cu ceva decenii în urmă. „Să vă opriţ’ la izvorul pă care-l vedeţ’ cum iesă din stâncă. Apa aia-i minunată! Vara-i rece, da’ iarna nu îngheaţă niciodată“, spune, entuziasmat, Avram Bogdan.

„Izvorul minunat“

Pe chei se poate merge uşor doar vara, în perioade care nu au fost precedate de ploi puternice. Asta pentru că de mers se merge aproape numai prin apă, iar în unele locuri, chiar şi în perioadele de secetă, apa trece de un metru şi jumătate ca adâncime.

Decum ieşi pe poarta din dosul ogrăzii familiei Bogdan, cheile încep să ţi se dezvăluie în toată splendoarea lor. În stânga şi-n dreapta ai doi pereţi din calcar înalţi de peste 300 de metri, străpunşi de râul Balşei. Dacă intrarea pe chei să zicem că nu te-a impresionat prea mult, mai mult ca sigur nu prea ai cum să nu scapi o exclamaţie, fie ea făcută doar în sinea ta, când mai urci pe cursul apei şi dai cu ochii de un colos de piatră care parcă pluteşte pe apă. E mare cât toate zilele. Aşa de mare, încât aproape că acoperă tot cerul cu cenuşiul său de la bază (provocat de lumina slabă şi-n toiul zilei) şi cu strălucirea calcarelor sale de la vârf, acolo unde razele soarelui reuşesc să-şi câştige întâietatea. Imensitatea de stâncă te face să te simţi şi mai mic decât eşti, pentru că are 100 de metri la bază şi cel puţin vreo 60 înălţime. Şi e doar stâncă, spălată de apă de milioane de ani încoace.

Presupunând, prin absurd, că nici blocul de stâncă nu ţi-a provocat cine ştie ce trăiri interioare, „izbucul“ de apă minerală pe care-l găseşti după încă vreo 10 minute de urcat prin apă, ieşind dintr-un alt perete, te câştigă, mai ales dacă îndrăzneşti să-l guşti. Apa îţi potoleşte setea de la prima înghiţitură, pişcându-te delicat de limbă.

Alte 5 minute de mers prin apa limpede, alte schimbări de decor. Pereţii de calcar se strâng din nou, lăsând apei doar vreo doi metri să-şi vadă de curgere. Uneori, enervat, râul se răzbună săpând în pereţii de stâncă mici grote, în fel şi fel de forme. Apa venită de undeva de sus contribuie şi ea la „revanşă“.

Un perete imens de calcar este „ciuruit“ liniar de găuri sfredelite de apa scursă de undeva de sus şi ieşită ca printr-o sită care-şi are găurile mari şi rotunde, cu diametrul de aproape un metru, aşezate pe doar două linii. Iar dintr-o stâncă un arin creşte chinuit, înclinat. Crengile de la baza lui mângâie apa Balşei, obligate de adierile de vânt.

La câţiva metri mai în sus o mierlă îşi potoleşte setea, apoi se aruncă toată în apa limpede ca să se răcorească. Zboară repede la vederea „intruşilor“ speriindu-le şi pe cele şapte raţe sălbatice care se odihneau la vreo 20 de metri mai în sus, ascunse după un picior de stâncă.

INCONŞTIENŢĂ Apă limpede, aer curat, PET-uri murdare

La intrarea în chei am dat peste doi pescari care se distrau cu vietăţile din râu, punându-le cârligul undiţei, cu momeala de rigoare, chiar la gură. În unele locuri, apa, de o limpezime rar întâlnită, se aduna liniştită lângă câte-un perete de piatră, formând un mic lac în care erau uşor de observat câte un păstrăv, un clean sau un rac zbătându-se să mai supravieţuiască o zi. „Dac-ar fi să dau o notă locului ăsta, n-aş putea pentru că nu există notă potrivită pentru cât de frumos este“, a spus Maxim Ciula (60 de ani) în timp ce elibera din cârligul undiţei sale un rac diform (cu un cleşte mult mai mare decât celălalt), care se lăcomise să muşte râma ce i-a fost aruncată-n cale.

Companionul său, Doru Părău (tot de 60 de ani), l-a completat: „Amândoi suntem din Orăştie, am ieşit la pensie şi ne-am retras aici. Cheile sunt de-a dreptul splendide. Vara tot aici, la pescuit, suntem noi doi. După ce ne-am mutat la Mada, am mai convins vreo 10 familii să facă la fel. Nu mai e nicio casă de vânzare aici, acum, şi sper să nici nu mai vină nimeni. Se zice că vor să asfalteze drumul, dar nu cred c-ar fi bine, pentru că s-ar aglomera tot satul, iar pe chei ar fi dezastru, că românul e tot român, aruncă orice şi oriunde“.

Splendoarea batjocorită

N-am avut nevoie de mai mult de 10 minute de urcuş ca să ne dăm seama că Doru Părău avea dreptate. Într-o zonă turistică încă nepromovată nici măcar la nivel judeţean, am întâlnit, tot cam la 30 de metri, câte un PET. La început, am crezut că recipientele din plastic au fost aduse de apă la inundaţiile din 2006, când Balşa sa umflat peste măsură şi a provocat multe necazuri prin zonă. Bucăţile de haine aproape putrezite agăţate prin copaci undeva la patru metri deasupra capului păreau un argument suplimentar. Dar urmele unor focuri de tabără de pe malul râului ne-au făcut să-i suspectăm atât pe sătenii din Balşa, cei care şi acum îşi aruncă gunoaiele „la râu“, cât şi pe turiştii care se bucură de frumuseţea cheilor, lăsând la schimb obiecte cu care natura va trebui să se lupte sute de ani ca să le descompună.

E drept însă că gunoaiele sunt mult mai puţine ca-n alte zone turistice şi, dacă reuşeşti să le ignori, urcând pe cursul apei ai parte de alte şi alte senzaţii greu de descris. Trebuie doar să fii atent pe unde păşeşti, mai ales atunci când eşti nevoit să mergi prin apă, pentru că unii bolovani sunt extrem de alunecoşi, iar zonele în care poţi să te afunzi inconfortabil de mult în apă sunt destule.

Lupta fără sfârşit

După vreo 45 de minute de mers ne-am apropiat de ultima porţiune a cheilor. Versanţii se mai îndepărtează unul de celălalt, iar urmele neplăcute ale civilizaţiei devin mai frecvente. Apa şi iarba încearcă să ascundă câte o cizmă de cauciuc, un sac din plastic sau o talpă de pantof. Doar un tub roz de fixativ de păr marca „Ozon Styling“ nu s-a dat bătut: stătea fixat între două pietre chiar în mijlocul râului. Încă puţin, şi am ieşit din Chei.

Abia când am dat cu ochii de acoperişurile caselor din satul Balşa ne-am dat seama că râul cu acelaşi nume s-a încăpăţânat din motive doar de el ştiute să nu urmeze cursul firesc al văii pe care se întinde şi drumul, ci a dorit să-şi măsoare puterile cu un munte de calcar înalt de 300 de metri. Nu ştie nimeni exact cât a durat lupta. Se cunosc doar câştigătorul, râul, şi minunatul rezultat al victoriei acestuia: Cheile Măzii.

LA PESCUIT. Doi pescari îşi încearcă norocul într-o porţiune în care apa e mai liniştită

DATE TEHNICE Rezervaţie naturală din anul 1979

> Localizare: judeţul Hunedoara, comuna Balşa - satul Mada;

> Acces: De pe DN 7, din halta Geoagiu (lângă Orăştie) spre oraşul Geoagiu - 5 kilometri, apoi spre comuna Balşa, încă 10 kilometri, plus 7 kilometri pe drum neasfaltat

> Lungime: Cheile Măzii au o lungime totală de 2,4 kilometri şi sunt rezultatul străpungerii versantului vestic al Pleşei Mari (712 metri) de către Valea Balşei.

> Altitudine: Versantul stâng al cheilor este dominat de vârful Dosu (684 metri), culmea acestuia oferind una dintre cele mai frumoase privelişti asupra Munţilor Metaliferi.

> Protecţie: Cheile Măzii au fost declarate rezervaţie naturală în 1979, de tip mixt, zona protejată întinzându-se pe 10 hectare.

> Pitoresc: La ieşirea din chei exista, la începutul veacului, un zăgaz care abătea o parte din apă spre o moară aflată în apropiere.

> Alte atracţii: Staţiunea Geoagiu Băi, agatele de la Techereu, biserica de tip rotondă din oraşul Geoagiu

> Cazare: Turiştii se pot caza la o pensiune cu 15 locuri în Mada (preţ: 50 de lei/persoană/noapte). Unii localnici te lasă să întinzi cortul în curţile lor.

> Semnal GSM: Vodafone, foarte slab; Orange - inexistent