Campioana olimpică a renunţat la tenis pentru că s-a speriat de rachetă şi-şi poartă medalia în rucsac.

Sandra Izbaşa, noua campioană olimpică la sol, n-a putut aţipi după victoria de duminică. "Am adormit, greu, înspre ziuă…" . Avea dreptate Ana Maria Brânză: medaliile olimpice dau insomnii.

Sandra n-a avut timp să revadă exerciţiul care a făcut-o campioană, dar promite că o va face în curând: "Îmi doresc să-l văd la televizor, pentru că e cel mai plăcut moment al vieţii mele".

Cel mai plăcut moment al vieţii Sandrei a fost posibil pentru că acum paisprezece ani a ajuns într-o sală de gimnastică. Părinţii Sandrei ar fi vrut să o facă tenismenă. Micuţa s-a speriat: "Era racheta mai mare ca mine!". A doua opţiune: scrima. "Am intrat în sală, nu mi-a plăcut, am plecat. Credeam că o să păţesc cine ştie ce dacă mă înţeapă cu săbiile alea! Mi-era frică să nu mor", glumeşte Sandra.

Exerciţiu repetat în gând

Gimnastica a fost, este şi - promite Sandra - va fi în continuare viaţa ei. Înainte să iasă campioană, când încă putea adormi la timp, Sandra visa diagonale pe "covorul fermecat": "Nu ştiţi cum e… Exerciţiul de la sol l-am repetat în minte seară de seară. În concurs mi-a ieşit exact aşa cum mi-am dorit".   Medalia de aur n-a lăsat-o în cameră. O ţine în rucsac! Să nu uităm: Izbaşa are doar 18 ani, de-abia trece într-a doisprezecea. "Nici nu ştiu la ce facultate o să dau", se confesează.

Mama ei, Roxana, e cosmetician. Tatăl, Florin, asistent medical la un spital bucureştean unde mor zilnic zeci de oameni. Nu s-a gândit să urmeze vreuna dintre aceste cariere (deşi îi place machiajul) după ce se va lăsa de sport. "Când am fost ultima oară la tata, la serviciu, fuseseră şapte accidente în lanţ. M-a îngrozit ce-am văzut acolo. Trebuie să fii un om foarte puternic să rezişti să vezi în fiecare zi oameni care suferă atât. Ai mei sunt amândoi foarte tari".

Stăpânirea de sine e moştenire genetică. Izbaşa are nervii tari. S-a văzut în ultima diagonală din finală, când, deşi tremura toată, n-a făcut nicio greşeală.

Un concurs oarecare Altă tradiţie a medaliaţilor noştri în Satul Olimpic: atunci când se întorc în blocul A12, târziu în noapte, nu-i aşteaptă nimeni. Sportul de performanţă înseamnă şi să te culci devreme.

"Fetele dormeau când am sosit, dar n-am rezistat şi am trezit-o pe colega mea de cameră, Andreea Grigore, m-a felicitat, am mai stat un pic de vorbă…". A fost finala de la sol concursul vieţii sale? "Eu mi-am impus să nu fie aşa, să nu fie cu nimic diferit de altele, pentru a nu pune singură presiune pe mine…", spune acum Izbaşa.

Viitorul ei e legat tot de flick-flack-uri şi emoţii pe bârnă: "Voi continua în gimnastică. Oricum, continuam şi dăcă ieşea rău. Sper să ajung la Londra. Numai să fiu sănătoasă…". 

MAI ARE UN VIS

"Vreau la antrenament cu naţionala de handbal"

Izbaşa mai are o singură dorinţă la această Olimpiadă: să facă un antrenament cu naţionala de handbal. "Am jucat, eu voiam să fiu handbalistă, mama îmi zicea mereu că sunt prea firavă. Am jucat pivot. Dar am ales definitiv gimnastica pentru că nu mai depindeam de echipă. Şi acum am emoţii mult mai mari la concursul pe echipe, pentru că mă gândesc mereu: «O greşeală de-a mea influenţează rezultatul şi munca tuturor!» Nu vreau să se supere nimeni pe mine…".

"Evoluţia Sandrei Izbaşa la sol mi-a adus aminte de mine la Olimpiada de la Montreal" - Nadia Comăneci prima gimnastă din istorie care a luat nota 10 (maximă)

Corespondenţă din Beijing