Vladimir Tismăneanu: "Decorarea postumă a lui Aleksandr Soljeniţân de către Traian Băsescu cu cea mai înaltă distincţie a României este un gest cu o nobilă încărcătură simbolică".
Soljeniţân a fost într-adevăr cel care, într-o vreme a îngheţului totalitar, s-a îndârjit să nu uite, salvându-se pe sine şi salvând demnitatea culturii ruse. Faţă de Simonov, Ehrenburg şi Paustovski, Soljeniţân a avut un enorm dezavantaj pe care l-a transformat în şansa sa. A trăit în lagărele staliniste, nu a pactizat cu birocraţia, nu a profitat niciodată de pe urma sistemului.
Hannah Arendt nu a apucat să scrie despre Soljeniţân. A făcut-o un alt filosof politic, Claude Lefort, care a scris o superbă carte, „Un homme en trop“ (1975). Înţelegerea totalitarismului, cum nota recent gânditorul britanic Roger Scruton într-un eseu care va apărea în „Idei în Dialog“, este imposibilă fără referinţa la Soljeniţân. Pentru el, Răul nu a fost câtuşi de puţin banal. În „Arhipelagul Gulag“ avem portretele terifiante ale unora dintre călăii din vârful piramidei, precum şi ale celor care au servit drept echivalente comuniste al Kapo-ului din lagărele naziste. Soljeniţân a fost, cum a scris cândva Monica Lovinescu, zekul (deţinutul) paradigmatic. Tot aşa cum personajul central din nuvela care a zguduit Imperiul Roşu şi tot establishmentul de stânga din Vest, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, nu era un veteran bolşevic, precum Rubasov, eroul romanului „Zero şi infinitul“ de Koestler. Era vorba, de această dată, de un om simplu, de un zek „banal“, de una dintre milioanele de victime ale unui sistem ce se dorea apoteoza Raţiunii în Istorie. Soljeniţân a şocat intelighenţia vestică, dar şi pe senilii politbirocrati, prin atacul împotriva lui Lenin. I-a datorat mult lui Hruşciov (cel care a permis publicarea lui „Ivan Denisovici“, în 1962), dar nu s-a oprit la poziţia hrusciovistă. Critica sistemului la Soljeniţân merge la rădăcinile filosofice ale utopiei totalitare. În acest sens, el a editat în samizdat volumul „Sub moloz“, clasicizat între timp, replică la celebra colecţie de eseuri „Repere“ apărută la începutul secolului XX, coordonată de Nikolai Berdiaev.
S-a scris în ultima vreme despre naţionalismul, ba chiar un fel de antisemitism al lui Soljeniţân. Nu pot intra aici în detalii. Trebuie amintit că scriitorul a respins categoric acuzaţia de antisemitism, declarând: „Antisemitismul este o atitudine nedreaptă, bazată pe prejudecăţi împotriva întregului popor evreu. Nu există în opera mea o asemenea atitudine“. Istoricul american Richard Pipes a negat că ar exista o asemenea înclinaţie în scrierile lui Soljeniţân, inclusiv în controversata „Două secole împreună“. A explora implicarea unor cadre alogene (evrei, polonezi, gruzini, letoni) în practicile bolşevice nu echivalează cu îmbrăţişarea ideologiei antisemite. Când acuzaţii identice au fost aduse volumului „Lenin la Zürich“, sovietologul britanic Leonard Shapiro a protestat scriind că nu există niciun fel de obsesie antisemită la Soljeniţân. Rămâne faptul că, mai ales în ultimii ani, poziţiile publice ale acestui apostol al libertăţii au înclinat spre un anumit autoritarism rusocentric. Dar cum scria Anne Applebaum (autoarea unei noi istorii a Gulagului, bazată de mii de mărturii şi documente de arhivă, urmând să apară în româneşte la Humanitas anul viitor), opera sa a contribuit la recunoaşterea drepturilor omului „ca un element legitim al dezbaterilor internaţionale şi al politicii externe“. „Celovek esta celovek“/“Omul este om“, acest ireductibil principiu etic însemna pentru Soljeniţân că individul nu poate fi umilit de aparatele statale, că demnitatea sa este non-negociabilă, că ea nu poate fi trunchiată şi înjosită după cum îşi doresc funcţionarii Răului.
Soljeniţân a trăit sub semnul memoriei şi al compasiunii. A fost un scriitor de geniu, recunoscut ca atare de intelectuali atât de diferiţi precum Raymond Aron şi Heinrich Boll, Iosif Brodsky şi Alexandru Paleologu, François Furet şi Norman Podhoretz, Anna Ahmatova şi Andrei Saharov. Prefaţa traducerii franceze a lui „Ivan Denisovici“ a fost scrisă de Pierre Daix, fostul editor al săptămânalului „Les lettres françaises“, cel care, în anii ’50, negase existenţa lagărelor staliniste. Graţie lui Soljeniţân, arhipelagul Gulag a căpătat un loc indelebil pe harta istorică a omenirii. A fost, de fapt, un continent al eroismului şi disperării, al crimei şi supravieţuirii. Cărţile lui Soljeniţân rămân în istoria literaturii alături de „Amintiri din casa morţilor“ de Dostoievski şi „Ciuma“ lui Camus. Citesc despre faptul că numele său nu mai spune mare lucru tinerilor din Rusia (şi nu numai). Soljeniţân a protestat împotriva consumerismului idiotizant şi a devenit el însuşi victima acestui mod de autodistrugere spirituală. Ceea ce nu înseamnă însă că vocea sa este sortită să se stingă în neantul abulic al indiferenţei. Există un film extraordinar, „Dialoguri cu Soljeniţân“, realizat de Aleksandr Sokurov (fostul asistent al lui Tarkovski, el însuşi unul dintre marii regizori ai lumii de azi). Îl recomand cu entuziasm să fie transmis la TVR. Este o lecţie rară de filosofie morală şi admirabilă demnitate spirituală.
Recomandările noastre
