Una dintre vocile cele mai autorizate ale muzicologiei româneşti, Ada Brumaru, a încetat din viaţă, aseară, la un spital din Bucureşti, în urma unei lungi suferinţe.
Distinsa doamnă, probabil cel mai respectat critic muzical al României, a avut o carieră impresionantă, întinsă pe parcursul a circa 58 de ani în care, de la microfonul radioului, din faţa camerelor de luat vederi ori prin intermediul articolelor din presă, a fost prietenul cel mai devotat al muzicii şi al melomanilor, pe care i-a slujit cu har, cu măiestrie, cu profesionalism şi mai ales cu un farmec aparte.
Ada Brumaru s-a născut la data de 5 iulie 1930, în Bucureţti. La 20 de ani a avut prima întâlnire cu microfonul, devenind redactor muzical, apoi redactor şef şi realizator la Radioteleviziunea Română. Cu o voce caldă şi învăluitoare, cu un ton liniştit, Ada Brumaru a căutat mereu perfecţiunea în emisiunile sale, fiind tot timpul în căutarea celor mai alese cuvinte, a unor extrapolări savante, a unor informaţii interesante, a acelor date şi comentarii de care ascultătorii, telespectatorii şi cititorii aveau nevoie. Eleganţa stilului domniei sale a devenit proverbială, textele pe care le realiza fiind îndelung elaborate, cu vorbe atent cumpănite, pentru a le alege doar pe acelea care, prin plasticitatea şi poezia lor, ar fi rezonat cel mai bine cu muzica.
A colaborat cu cele mai importante reviste de cultură precum Muzica, Studii de muzicologie, Actualitatea muzicală, Revista Festivalului George Enescu, Contemporanul, România literară, Flacăra sau cu cotidiane ca România liberă, Scânteia, Scânteia tineretului, etc.
De asemenea, o parte însemnată a scrierilor sale s-a orientat către prezentările de piese muzicale în cadrul programelor de concert, fie ale Filarmonicii, fie ale Radioului, fie ale Operei, precum şi către prezentări pe coperţile şi pliantele discurilor. A făcut parte ani de zile din echipa de critici muzicali a TVR condusă de Iosif Sava, comentând în direct, în pauzele transmisiilor concertelor bucureştene, viaţa muzicală a ţării.
Una dintre cele mai citite cărţi româneşti despre romantism i se datorează, fiind până astăzi neîntrecută prin farmecul exprimării, logica şi varietatea prezentărilor, prin bogăţia de idei: Romantismul în muzică (1962). Lor li se adaugă Vârstele Euterpei: Clasicismul (1972), Jocul permanenţelor (1976), Grădina sunetelor - Eseuri despre muzică (1991) şi Oglinda lui Don Giovanni - 7 dialoguri cu Ionel Pantea (1998).
Una dintre direcţiile cele mai importante în activitatea sa a fost promovarea culturii muzicale româneşti, fie printr-o amplă serie de emisiuni la Radio France Musique în anii 80, fie prin intermediul filmografiei, unde semnează două pelicule documentare de referinţă dedicate lui George Enescu: Enescu la răspântie de vremi şi Enescu - o simfonie a timpului regăsit, ambele în ediţii româneşti şi franţuzeşti. Una dintre ultimele realizări o reprezintă excepţionalul scenariu George Enescu - istorie şi legendă, transformat în piesă de teatru radiofonic de echipa de la redacţia de specialitate a Societăţii Române de Radiodifuziune (regia Cristian Munteanu, în rolul titular Florin Zamfirescu, 2005).
Prodigioasa ei activitate a fost încununată şi cu două premii importante: Premiul Italia (Florenţa, 1970) şi Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1972).
Recomandările noastre
