În timp ce Mutu şi Chivu jinduiesc la titlul european la fotbal, 32 de puşti români se perfecţionează în arta săriturilor cu schiurile.

Nimeni nu scrie despre ei în ziare. Televiziunile îi ocolesc. Sunt sportivi şi antrenori anonimi într-un sport care deşi se practică de o jumătate de secol în România e încă îmbibat de amatorism. Săritorii cu schiurile. Ei nu „vând”, nu sunt implicaţi în scandaluri, nu trăiesc din cancan-uri, prezentatoare decoltate nu tresar când le rostesc numele. Ei îşi iau în fiecare zi schiurile în cârcă, urcă dealul spre trambulină şi visează la Thomas Morgenstern, cel mai în vogă săritor al momentului. Ei se uită pe Eurosport şi se ridică uşor pe câlcâie tânjind după clipa lor de graţie pe „cele patru trambuline”.

Sunt 70 de săritori legitimaţi în toată ţara şi o mână de antrenori. Ei au viaţa cea mai grea. Mai demult, când erau tineri, erau mai cunoscuţi, unii sunt maeştri emeriţi ai sportului. Ei au fost printre cei care au cărat cărămizile din care s-au făcut trambulinele odioase pe care le avem. La Râşnov, la Săcele. Nişte relicve. Vara se sare pe „covoare” de iarbă donată de Republica Democrată Germană acum multe zeci de ani. RDG renunţase la ele, pentru că nu mai corespundeau. La noi încă sunt bune, pentru că sunt tot ce avem, chiar dacă, între timp, şi RDG a intrat în manualele de istorie.

Racolaţi din parcuri

Antrenorii ăştia merg seara prin parcuri, când se joacă puştii şi îi „ochiesc”. Se uită după cei mai neastâmpâraţi, după cei mai curajoşi, după lideri. Ca să sari cândva de pe trambulina de 90 de metri îţi trebuie acea doză de inconştienţă frumoasă pe care o au îndeobşte scriitorii geniali, piraţii din poveşti sau soldaţii din războaiele de demult. Uneori, lumea se uită urât la ei, cred că au cine ştie ce gânduri, dar cu timpul se obişnuesc să-i vadă dând târcoale leagănelor. Bântuie şi prin şcoli, unde, efectiv, se roagă de copii să vină la sărituri. Cei mai mulţi refuză. Aleg fotbalul.

În România sunt doar doi „majori”. Andrei Balasz, de 22 de ani, de la Dinamo Braşov şi Mihai Damian (18 ani), legitimat la Club Sportiv Şcolar Braşovia – Dinamo Braşov. Restul sunt copii.

Aurul negru naşte campioni în sportul alb

E octombrie 2007, când intră în poveste OMV, „monstrul” pe care românii îl înjură la pompe când creşte preţul în fostele benzinării Petrom. Fanatici ai sporturilor de iarnă, austriecii au ales să investească tocmai în săriturile cu schiuri, o mană cerească pentru Federaţia Română de Schi Biatlon, una dintre federaţiile acelea care după revoluţie a trăit doar din pasiune. Fără bani. Suma de bani pe care OMV o îndreaptă către săriturile cu schiurile e confidenţială, însă planurile sunt serioase, iar, neoficial, o zi de pregătire pentru un sportiv costă 50 de euro, iar săritorii se antrenează 300 de zile pe an. S-a pus la punct un proiect pe zece ani, cu termene, gândit cu rigoarea unor contabili anglo-saxoni. Echipament gratis, schiţe pentru trambuline, planul unei şcoli de specialitate, după model austriac, lobby pe lângă autorităţile locale, bani pregătiţi în cazul în care acestea vor da semne că se deşteaptă în ultimul ceas, sesiuni de antrenament în Alpi. La una dintre acestea au fost invitaţi jurnalişti de la cele prestigioase publicaţii din ţară.

A fost ca vizita într-un incubator unde se concep viitori campioni, pe care toţi se vor repezi să şi-i adjudece peste zece ani, însă pe care nimeni nu ar paria acum. Primul mini-turneu cu „public media”, organizat de OMV pentru români între 2 şi 4 iunie, la Villach, şi l-a adjudecat Remus Tudor, care are 15 ani şi o tonă de viitor. Pe el nu l-a tentat fotbalul, fiindcă acasă, la Săcele, „echipa noastră era foarte slabă, la ce bun să alerg pe acolo?”.

Dinastia Spulber

Şi dacă totuşi ar paria cineva pe aceşti săritori s-ar putea să facă o mică avere. O spune Paul Ganzenhuber, cel mai mare antrenor al săritorilor din Austria, şi poate din lume, părintele acestui sport, reinventat în patria valsului acum 42 de ani. Şi nici măcar n-a fost săritor. Doar un fotbalist mediocru. Dar a gândit „Schigymnasium Stams”, un centru de pregătire de tipul celui de gimnastică de la Deva, un proiect care a adus Austria unde este astăzi. A pornit cu „un bangalou de lemn, cu 20 de elevi, acum avem 170, jumătate din profesioniştii Austriei!”. Ganzenhuber crede în potenţialul românilor.

„O să daţi un campion olipic în zece ani”. Pentru asta supervizează unele antrenamente şi le dă lecţii, şi antrenorilor, şi copiilor. Şi rezultatele au început să se vadă. Printre „supervizori” se regăseşte şi Gheorghe Balint, văr primar cu Gabi Balint, cel care le spune copiilor poveşti despre „Găboajă”, despre cum spărgeau ei doi toate geamurile din cartier, despre tatăl lui Gabi, care are un frate geamăn, cu care mai schimba „rolurile”, când nu mai făcea faţă laudelor pentru talentul lui „Pele”.

4 români (Damian Mihai, Balasz Andrei, Kozma Szilveszter şi Tudor Remus) au reuşit în ultimul an să ia puncte FIS (Federaţia Internaţională de Schi), în calificările pentru Cupa Contintentală. La Campionatul Mondial pentru Juniori, Damian a terminat pe 49 din 74 de competitori. Marile speranţe vin dinspre cei mici. Dinspre Mihnea Spulber, un ţânc de opt ani, fiul lui Florin Spulber, considerat cel mai mare săritor din istoria României, şi coordonatorul loturilor naţionale A, B şi C. Mihnea a terminat pe 5 la Turneul celor Patru Trambuline pentru Copii. În România, săriturile cu schiurile sunt încă o afacere de familie. Marile speranţe vin dinspre Cristina Grigoraş, o fetiţă pistruiată de 12 ani, care a terminat pe 6 în aceeaşi întrecere.

Vedeta Ştefănel

Cel mai talentat copil rămâne însă Ştefănel Blaga (foto dreapta). Are 10 ani, nişte ochi albaştri de prinţ habsburg, gambe de ciclist profesionist, o răutate de copil crescut cu cheia de gât. El a sărit 53 de metri de pe K60 şi e printre puţinii care plâng, se oftică, dau cu pumnii prin aer atunci când nu sunt lăsaţi pe K90. Nu îi e frică. De nimic. Toţi antrenorii îl alintă, iar ceilalţi puşti îl ştiu de jupân. El e cel mai bun şi nimeni nu se sfieşte s-o recunoască.

Băiat „de cartier” din Săcele, Ştefănel e dorit şi de antrenorii de fotbal, pentru că driblează tot şi e arţăgos ca Eric Cantona. Echipa lui preferată e Manchester United, pentru că în România „toţi sunt varză”. E dezinvolt, se răsfăţă. Pe jurnalişti deja îi tratează cu „Vreţi un autograf?”. Şi râde cu dinţii lui în schimbare. E mic de înălţime, prea mic spun medicii. Însă săritorii trebuie să aibă centrul de greutate jos, iar asta s-ar putea să-i priască.

Poate n-o să fie campion olimpic, dar ştie deja lecţia solidarităţii. Se vede de fiecare dată când îl îmbărbătează pe Răducu Păcurar (foto stânga), mezinul grupului, o palmă de om, de 7 ani, care e pe jumătate cât schiurile pe care le cară în spate ca omul mare care va fi cândva.

OPORTUNITATE

Antrenamente acasă la campionii olimpici

Villach este al doilea oraş ca mărime din Carinthia, regiune din sudul Austriei, cu o populaţie de aproximativ 60.000 de locuitori. Villach se află foarte aproape de graniţele cu Slovenia şi Italia, la distanţe de 11 kilometri, respectiv de 14.5 kilometri. Regiunea aceasta i-a dat skiului de performanţă, printre alţii, pe Christian Moser, medaliat olimpic la Lillehammer în 1994, sau pe Martin Koch, actualul campion olimpic (laureat la Torino în 2006). De altfel, Christian este unul dintre coordonatori proiectului.

Puştii români s-au antrenat pe Villacher AlpenArena, care are patru trambuline: de 15, 30, 60 şi 90 de metri. Săriturile cu schiurile sunt o adevărată religie aici, având o tradiţie de aproape un secol! În 1909, prima competiţie atestată de sărituri cu schiurile a avut loc la Villach-Moltschach. „AlpenArena” a fost construită în 1937, fiind reconstruită între anii 1993 şi 1995, având o capacitate de 18.000 de spectatori. Inaugurarea a avut loc pe 8 decembrie 1995, fiind sărbătorită prin organizarea unei etape de Campionat Mondial pe trambulina K90, etapă câştigată de Masahiko Harada. Etapele ulterioare de Campionat Mondial organizate aici au avut loc în 1997, 1998, 2001 şi 2007.

Când pleci de la „AlpenArena”, lăsând în urmă iarba de un verde crud, te încearcă sentimentul că nu avem astfel de locuri pentru că nici nu le merităm, pentru că avem în schimb maşini cu geamuri deschise şi bubuit de manele din radiocasetofoane. Şi, desigur, celebrele, grătare la „iarbă verde”. Şi munţii de deşeuri care rămân în urmă.

INTERVIU

Martin Koch: „Aveţi o şansă extraordinară!”

Martin Koch (foto) e un tip înalt, slab, blonduţ, cu ochi albaştri. Tipul clasic de austriac. E modest, n-ai spune că e campion olimpic. Are un tatuaj pe piciorul stâng. „Un tribal neo-zeelandez”, după cum ne-a explicat. A acceptat cu amabilitate dialogul şi nu s-a sfiit să recunoască faptul că nu se pricepe la fotbal, că ştie că naţionala ţării sale e una slabă, iar că „tricolorii” îl lasă oarecum indiferent.

EVZ: Crezi în viitorul săritorilor cu schiurile din România? Martin Koch (campion olimpic en-titre): Au o şansă extraordinară şi trebuie să profite de ea, pentru că modelul austriac e unul de succes şi dacă se importă la voi, aveţi numai de câştigat.

Cum e să zbori? Nu am timp să mă gândesc (râde).Trebuie să dai 100% la desprindere, în aer, să fii atent la aterizare, sunt multe alte lucruri care îţi ţin mintea ocupată. Aşa e mereu când vrei să fii cel mai bun din lume.

Cum ai ajuns să practici acest sport? Nu aveam de ales. Stau la doi kilometri de pârtie. Pentru puştii de aici, săriturile cu schiurile sunt un stil de viaţă.

Îţi place fotbalul, te uiţi la EURO? Nu mă pricep aşa de bine, ştiu că nu avem o echipă prea grozavă.

Despre naţionala României ce ştii? Nu prea multe. În ce grupă sunt?

Cu Franţa, Italia şi Olanda... (râde). E clar. O să aveţi viaţă grea. Baftă!