Mircea Mihăieş: "Pentru prima oară după căderea comunismului, bătălia electorală nu se mai dă pe ideologii".
A sosit ora caftului pe interese economice şi pe resurse. Ideea de stânga şi dreapta mai există doar în limbajul obosit al comentatorilor. În practică, diferenţele de doctrină s-au diminuat într-atât, încât candidaţii au devenit aproape interşanjabili. Ce diferenţă vedeţi între liberalul Orban şi pesedistul Diaconescu? Sau între candidatul ţărănist şi cel propus de Becali? Dar între „buldogul“ Blaga şi (temporar) „descalificatul“ Oprescu? E nevoie de multă subtilitate pentru a reuşi să-i plasezi, ideologic, de-o parte sau alta a spectrului politic. Frecuşul de fiecare zi, competiţia pe aceleaşi fonduri au condus nu la adâncirea diferenţelor, ci la aplatizări şi încuscriri contra firii. În situaţii identice, politicienii noştri reacţionează identic: arogant, intolerant şi aberant.
Şi totuşi, care este miza bătăliilor pe viaţă şi pe moarte? Declarativ, până şi ultima gioarsă, cu şanse egale cu zero de-a fi aleasă, nu are gând mai fierbinte decât binele comunităţii locale, judeţene sau naţionale. Când auzi însă limbajul în care-şi promovează ideile - neapărat nobile şi generoase până la sfinţenie -, îţi vine să-ţi iei câmpii. Nu e candidat să nu promită marea cu sarea: ba că extind Bucureştiul până la Constanţa şi până la Braşov, ba că vor instaura domnia legii, ba că vor crea parcări aeriene şi subpământene de vom putea să exportăm şi la americani. Partea proastă e că toate aceste înălţătoare gânduri sunt exprimate într-un limbaj de balamuc. Cu ochii ieşiţi din orbite, sunt gata să ia pe loc gâţii adversarului sub privirile încurajatoare, visând la ratingurile gigantice ale gazdelor de talk-show-uri.
Nu înţeleg, în ruptul capului, cum se pot cupla în aceeaşi persoană vizionarismul blând, decupat parcă dintr-un film oniric, şi golănismul contondent, asezonat cu ameninţări, sudalme, denunţuri şi ură furibundă. Departe de-a semăna cu întrecerile organizate după legi cavalereşti, campaniile electorale de la noi au structura iraţională a confruntărilor oarbe pentru ciolan, din interiorul unei haite hămesite. Anul 2008 a împins în prim-plan mai mulţi neruşinaţi şi mincinoşi ca niciodată.
În urmă cu zece-cincisprezece ani, parcă mai existau resturi de bunăcuviinţă în discursurile şi promisiunile candidaţilor. Astăzi, diverse lepre se laudă în gura mare, autoproclamându-se atoateştiutori şi atotcunoscători. Pentru ei, administraţia, legislaţia şi politica sunt floare la ureche. Întrebarea care nu-mi dă pace e cum reuşesc nişte indivizi venali să lase impresia că sunt o combinaţie de spirite serafice şi eroi sanitari, insomniaci de grija pentru fericirea aproapelui? Dac-ar exista măcar o umbră de adevăr în spusele lor, ne-am da seama în intervalul dintre o campanie şi alta.
Or, perioada electorală nu face decât să amplifice ticăloşia, lăcomia şi nesimţirea pe care existenţa cotidiană le ţine oarecum în lesă. Şi nu înţeleg nici de ce se risipesc sume enorme de bani doar pentru a ajunge la funcţii plătite la nivelul unor bugetari oarecare. Din pură mizericordie? Dintr-o irepresibilă generozitate? Aiurea! Dacă n-ar exista parcul Bordei şi tranzacţiile cu borduri, dacă n-ar fi nesfârşitele faceri şi desfaceri de străzi şi bulevarde, amenajări şi reamenajări de lacuri, locuinţe sociale şi hoteluri, fiţi siguri că bătălia pentru primării n-ar exista nici ea. Când se vor descifra astfel de mistere, vom înţelege şi miza reală a confruntărilor.
Lăsând deoparte scenariul, te uluieşte mizerabila prestaţie a actorilor. Cum e posibil să dai drumul în arenă unor indivizi pentru care bâlciul şi marginea şanţului sunt înalte idealuri? Cum ajunge această gloată de codrini, guşi, fuci, orbani să primească locuri pe listă? N-ar fi rău să aruncăm o privire asupra felului în care se obţin învestiturile în ţările democratice. Urmăriţi confruntarea pe viaţă şi pe moarte dintre Hillary Clinton şi Barack Obama. Ce vedem nu e nici pe departe bătălia finală. Miza competiţiei e să îngăduie candidatului democrat să intre în luptă contra republicanului John McCain. E de imaginat aşa ceva la noi? Timida încercare a PSD-ului de a alege între mai mulţi aspiranţi a dus partidul în pragul dezintegrării.
Ce dovadă mai clară că viaţa politică românească n-are nici în clin, nici în mânecă cu democraţia? Partidele sunt doar excrescenţele canceroase ale unor grupuri de interese gata să-şi sfâşie inamicii pentru a pune mâna pe tot ce se poate fura din averea publică. Aşa se explică de ce candidaţii partidelor din România sunt împinşi de la spate de şefii de trib - mai mult fără, decât din proprie voinţă - şi de ce prestaţia lor e un amestec de balamuc şi ventilare iresponsabilă de promisiuni.
Recomandările noastre
