DUPĂ 40 DE ANI. “Primăvara revoluţionară” din 1968, care s-a extins de la cosmopolitul Paris occidental la Praga siluită dincolo de “Cortina de Fier”, a lăsat în urmă o lume definitiv schimbată. O lume fascinată de triada “sex, drogs & rock’n’roll”.

Pe termen lung, ideile au consecinţe dintre cele mai neprevăzute. Dacă astăzi tinerii consumă droguri cu o nonşalanţă dibace, iar goliciunea pornografică ni se pare firească, dacă astăzi putem murmura fără pauză zeci de cântece rock şi am lipit măcar un poster cu The Rolling Stones, atunci putem spune cu certitudine că suntem „urmaşii momentului 68”.

De la „undergorund” la „mainstream”

Contra-cultura care a populat subteranele anilor ’60 poate fi cel mai fidel descrisă în trei cuvinte complementare: rock, LSD şi misticism. Timothy Leary, omul care a popularizat drogul LSD, declara revistei „Playboy”: „Cele trei scopuri ale unei experienţe cu LSD sunt: descoperirea lui Dumnezeu, descoperirea proprie şi descoperirea unei femei cu care, mai apoi, să faci amor.”

Ce-i drept, anii ’60 sunt şi o perioadă romantică de vreme ce, în imaginarul comun, drogurile erau mai degrabă asociate cu tratamentelele medicale. Conform unui cercetător de la Stanford University care coordona o serie de experimente cu LSD, acest drog „ameliorează relaţiile dintre oameni şi le sporeşte acestora sensibilitatea interioară facându-i mai receptivi faţă de credinţă.”

Starurile rock ale vremii însă păreau atrase nu atât de experineţe psihedelice cât de droguri astăzi „uşoare”. În legislaţia americană a timpului, după cum aveau să afle pe rând liderii Rolling Stones, Mick Jagger şi Keith Richards, consumul de canabis era mult mai sever pedepsit decât cel de LSD. Acest fapt era confirmat de statistici, astfel - între 1967 şi 1968 numărul consumatorilor frecvenţi de LSD creşte cu peste un milion în vreme ce un sondaj efectuat în campusurile americane releva că aproximativ 5 % dintre cursanţi au fumat „iarbă”.

Acesta a fost momentul care l-a determinat pe preşedintele Johnson să declare în faţa Congresului: „Este mometul să oprim vânzarea acestui drog ce transformă tineretul în sclavi”.

În scurtă vreme, LSD-ul va intra în umbră fiind treptat înlocuit pe scară largă de cuplul mult mai subversiv marijuana/haşiş. 1968 a fost şi anul care a consacrat trecerea de la folk, muzica stângii tradiţionale nostalgice, la rock - zgomotul revoluţionar al tinerilor rebeli.

Semnul acestei schimbări a fost dat de Bob Dylan la festivalul folk din Newport din 1965 când a urcat pe scenă cu o chitară electrică, uimind audienţa şi declanşând un scandal uriaş în media vremii. Astfel de reacţii ne spun multe despre sensibilitatea acelui public care peste numai câţiva ani va schimba lumea.

În acelaşi timp, starurile erau şi embleme ale unui anumit radicalism libertar, imposibil de detectat printre vedete apolitice ale prezentului.

Pentru Ringo, unul dintre membrii trupei The Beatles, ”guvernul transformă în căcat tot ce atinge, inclusiv banii cetăţenilor”. Ceea ce a început ca un fenomen „underground”, periferic, izolat, a ajuns treptat să ocupe primul loc în scenă, devenind cultura „mainstream”, cultura dominantă.

VIZIUNI PRO ŞI CONTRA ’68

Evaluarea transformărilor provocate în societate de către posteritatea „momentului 68” s-a făcut, cum era de aşteptat, atât pe un ton critic cât şi pe unul laudativ.

Printre cei care au subliniat consecinţele absolut nefaste în termeni de responsabilitate şi dezintegrare a moralităţii tradiţionale care au urmat anului 68 se găseşte cel mai citit scriitor francez contemporan, Michel Houellebecq. În romanul său din 1998, „Particulele elementare” acesta deplânge atomizarea societăţii şi pierderea oricăror valori, dezastre morale provocate de către distrugerea oricăror limite în materie de viaţă privată. Personajele sale, embrioni ai presupusei eliberări sexuale 68-iste, sunt incapabile să-şi conceapă viaţa altfel decât în termeni pur biologici.

Oamenii, în hedonismul lor, sunt reduşi la materia primară (celulele) fiind astfel preocupaţi strict de reproducţie şi de satisfacerea cât mai rapidă şi completă a nevoilor curente. Pentru Houellebecq, vulgaritatea şi brutalitatea din lumea contemporană sunt exclusiv produsele lui ’68 şi a deresponabilizării masive pe care a declaşat-o în societăţile europene.

Pe de altă parte, printre partizanii posterităţii culturale a lui ’68 îl întâlnim pe regizorul italian Bernardo Bertolucci. Filmul său din 2003 „Visătorii” prezintă o imagine diferită a atmosferei si evenimentelor din 1968. Cei trei tineri prieteni, personajele principale ale filmului, îşi trăiesc iniţierea erotică şi implicit maturizarea interioară împărţiţi între lumea filmelor clasice, din care pot cita fără greş scene întregi, şi strada plină de baricade, proteste şi manifestaţii anti-sistem.

Pentru regizorul italian, „momentul ’68” nu ar fi deloc echivaletul „destrăbălării morale” care-l obsedează la culme pe Houellebecq, din contră, ’68 este acel an special în care sexul, filmele şi politica conestatară erau toate, în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate, nu doar posibile ci mai cu seamă realizabile. Pe scurt, un an revoluţionar.

ÎN LUME Studenţii capitalelor se revoltă

Tokyo – Studenţii şi tinerii muncitori din Zengakuren, Liga Naţională a studenţilor japonezi, au refuzat să accepte complicitatea propriilor guvernanţi faţă de agresiunea asupra Vietnamului. Conflicte violente cu forţele de poliţie au paralizat porturile japoneze, împiedicându-le să se transforme în baze americane.

Madrid – Studenţii au militat deschis împotriva regimului lui Franco. Contracaraţi prin acţiuni represive violente, ei s-au aliat cu comitetele muncitoreşti, forţând o revoluţie socială ce avea să eşueze în final.

Roma – Prin ciocniri violente cu autorităţile universitare şi poliţieneşti, studenţii italieni şi-au demonstrat furia faţă de un sistem educaţional complet pasiv şi necritic cu privire la realităţile societăţii capitaliste. În scurt timp, sistemul universitar a fost complet paralizat.

Varşovia – Studenţii au făcut front comun cu intelectualii într-o acţiune de contestare făţişă a hegemoniei ideologice a partidului unic.

Berkeley/California-Columbia/New York – Contra oricărei politici imperialiste a propriei ţări, studenţii îşi arată solidaritatea faţă de poporul vietnamez, dar şi faţă de minoritatea americană oprimată social şi economic pe criterii rasiale. Principalul vector al protestelor studenţilor americani este refuzul ferm al acestora de a se integra stilului de viaţă al neo-burgheziei nord-atlantice.