Aflat pentru a treia oară în România, starul italian Zucchero care a concertat sâmbătă seară la Mamaia, a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Evenimentul zilei“.

“N-am mai cântat într-un club de genul ăsta, suntem obişnuiţi să cântăm pe stadioane”, spunea, puţin îngrijorat, Adelmo Fornaciari, alias starul rock italian Zucchero, ajuns sâmbătă seara, pe o ploaie torenţială, la proaspăt deschisul club Bamboo de la Mamaia. Preferatul lui Pavarotti şi partenerul celor de la Rolling Stones, artistul, care a colaborat, printre zeci de alţii, cu Sting, Bono, Sheryl Crow sau Eric Clapton, a făcut ultimele probe de sunet în cortul “Bamboo”, printre chelnerii care îşi puneau la punct strategia în timp ce lustruiau mesele înaintea aşteptatului concert.

“Avem opt camioane de echipament tehnic, dar a încăput doar unul în club. Sper să fie bine”, nu şi-a ascuns Zucchero preocuparea, încercănd să-şi găsească un loc comod în cămăruţa strâmtă din spatele scenei, unde o maseuză găsită în grabă prin Constanţa urma să-l “pună pe picioare” înaintea celui de-al treilea concert în România. În cele câteva minute de răgaz, starul italian şi-a amintit, într-un interviu în exclusivitate pentru “Evenimentul zilei”, de marele său prieten Pavarotti, de copilăria plină de lipsuri petrecută la Toscana şi de succesul care avea să-l urce mai târziu în elita artistică mondială. EVZ Ceva amintiri de la concertul din 1996, de la Braşov? ZUCCHERO: Concertul acela mi-a rămas în minte drept una dintre cele mai fantastice cântări pe care le-am susţinut vreodată în Est. Am cântat la Braşov, la un mare festival organizat de Televiziunea Română. Era piaţa plină, lumea entuziasmată, iar oraşul splendid. Vara asta mi-aş dori să cânt la Timişoara, unde există o comunitate Italiană foarte puternică. Cred că ar trebui să vin mai des în România, îmi plac oamenii, iar reacţiile la albumele mele au fost întotdeauna excelente.

Nu v-aţi lăsat deloc influenţat de scandalul referitor la migraţia românilor în Italia… Am urmărit ştirile legate de români, foarte des difuzate în ultimele luni în presa italiană. Pe de altă parte, însă, la ferma mea din Toscana, o fostă moară din secolul al XVII-lea, pe care am transformat-o în casă şi unde îmi place să mă retrag pentru a găsi inspiraţie (n.r – la ferma din Toscana Zucchero a compus albumul “Fly”, din 2006) am mai multi angajaţi din România, oameni cumsecade şi muncitori, care nu m-au dezamăgit niciodată. Doi dintre românii de acolo lucrează cu mine de vreo cinci ani şi nu am avut niciodată probleme. Sunt foarte cinstiţi, foarte săritori, nici nu mă gândesc că aş putea rămâne fără ei… Experienţa dumneavoastră legată de Est este, oricum, mai amplă. Sunteţi primul star rock care a cântat la Kremlin… a avut acel concert o semnificaţie specială? Am cântat chiar în clădirea Kremlinului, în 1990. Dar întâlnirea mea cu comunismul s-a produs încă şi mai devreme. Am crescut în nordul Italiei, în cea mai “roşie” regiune a ţării, Emilia Romagna. Eram educat în ideologia comunistă, dar, în acelaşi timp, mergeam la bisericuţa catolică din faţa casei mele, pentru a învăţa să cânt la orgă. Cumva eram forţat să fac asta, pentru că eram sărac şi acolo era singurul loc în care aş fi putut învăţa să cânt la orgă pe gratis. Copilăria mea are, deci, două coordonate majore: Biserica şi ideologia comunistă… Am ajuns la maturitate şi tot nu cred nici în una, nici în alta… (râde)  Întâlnirea cu Kremlinul? Cred, sincer, că am ajuns acolo din întâmplare. Făceau un schimb cultural între Rusia şi Italia, ei trimiteau baletul rus la Roma, iar noi ofeream muzica… Şi m-au ales pe mine, pentru că-şi imaginau, probabil, că sunt un cântăreţ de operă. Mi-am început show-ul la Kremlin, (spectacolul era de câteva zile sold-out) şi mă tot uitam prin sală. Publicul stătea cuminte, aliniat, nu făcea nimeni niciun zgomot, nimeni nu aplauda, nu urlau, nu se mişcau şi mi-am spus … “Mama mia, muzica mea nu merge la ruşi! Ce mă fac, sunt în locul nepotrivit la momentul nepotrivit!” Eram convins că am greşit, că nu le place muzica mea, dar nu era aşa. La finalul spectacolului m-au aplaudat în picioare, au venit şi mi-au adus flori, eram înconjurat de tineri fericiţi. Am înţeles apoi că erau supravegheaţi de agenţii KGB, care stăteau pe primul rĂnd şi pe flancuri, în plus, nici nu aveau obişnuinţa entuziasmului pe care îl vedem la concertele din Vest.  Averea dumneavoastră este estimată la peste 60 de milioane de dolari. Cum se transformă mesajul rock rebel pe măsură ce artistul însuşi se transformă în unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii?  (Râde) Au exagerat puţin cu estimările… Mi-aş dori să am atâţia bani. Sigur, Slavă Domnului, am fost pentru multă vreme cel mai bine vândut artist din Italia şi nu numai din Italia, sunt foarte mulţumit de cariera mea şi de faptul că, după 25 de ani de muzică, încă sunt important, încă pot cânta oriunde în lume şi pot vinde încă milioane de albume. Dar, în mod cert, nu sunt un om bogat. Am crescut la o fermă, părinţii mei erau fermieri şI extrem de săraci. Când aveam 20 de ani trebuia să iau o mulţime de alte slujbe pentru a-mi putea întreţine studiile la “Galileo Galilei – L’Instituto Tecnico Industriale Statale” din Avenza. O şcoală tehnică ale cărei cursuri au durat cinci ani. Nici nu pot spune prea clar când m-am trezit că încep să compun piese pentru alţi artişti, când mi-am încropit propria trupă… cu timpul au început şi înregistrările, am avut albumele mele, care s-au dovedit de succes… Am descoperit că pot cânta pe stadioane şi că lumea se bucură…  S-a întâmplat ceva, între timp, cu celebrul “sex, drugs & rock’n’roll”…? Mare lucru nu s-a întâmplat, pentru că încă de la început mi-am însuşit mesajul doar parţial (râde). N-am încercat niciodată droguri, pentru că nu-mi plac. Am fumat căndva un joint şi m-am simţit oribil, nu văd de ce aş mai încerca vreodată. N-am încercat cocaina. Drogurile mele, daca vreţi, sunt un vin bun, băut alături de prieteni, femeile frumoase şi muzica rock. Deci partea cu “sex”-ul este salvată, la fel şi “rock’n’roll-ul”, în măsura în care trăiesc din muzică (râde).  Ray Charles spunea că sunteţi cel mai important cântareţ de blues din lume… L-au prins pe Ray Charles într-un moment de maximă generozitate… Dumnezeu să-l binecuvânteze…

Horoscopul lui Dom’ Profesor, 12 decembrie 2024. Roger-Pol Droit, despre săraci 

Jaful secolului la Călărași, în 40 de secunde. „Tâlharul gentilom”, prins de o florăreasă

Totuşi, cât de presantă este era marketingului asupra unui artist care nu doreşte să facă compromisuri…?  Rock-ul, din păcate, nu mai reprezintă ceea ce era la început, anume “muzică împotriva sistemului”. A devenit oarecum “politically correct”… a devenit, puţin comercial. Eu vreau să mă păstrez “împotrivă”. Împotriva sistemului sau împotriva, să zicem, a Bisericii Catolice, care are ipocrizia să interzică folosirea prezervativului, de pildă, în condiţiile în care în fiecare an milioane de copii mor de SIDA. Asta, după mine, e o prostie… Dacă am ceva de spus, prefer să o spun, să fiu cel împotriva sistemului. În rest, rock-ul traversează, fără îndoială, o eră a comercialului.

TURNEU

Tribut penru Pavarotti

Aţi deschis acest turneu, “All The Best Tour”, în Germania, cu “Miserere”, unul dintre celebrele dumneavoastră duete cu Luciano Pavarotti…  “All the Best Tour” urmează să fie unul dintre cele mai lungi turnee ale mele. A început pe 2 aprilie, la Frankfurt, şi se va sfârşi în decembrie. În acest răstimp, vom cânta în mai mult de 125 de ţări din lume, pe scenă sau stadioane mari, începând cu Royal Albert Hall, din Londra, Sansiro din Italia sau Carnegie Hall din New York, până la arene celebre din America de Sud sau Australia. Vom cânta în Europa de Est, iată, acum în România, apoi Bulgaria, Ungaria şi Slovacia, şi până în locuri exotice ca Mauriţius şi Reunion Island. L-am numit “All The Best” după numele noului meu album, care este un “best of” şi pe care l-am lansat sub motto-ul “In blues we trust”.   Acest album include cele mai bune piese ale mele, printre care şi “Miserere”, duetul cu Pavarotti. Am lucrat cu Pavarotti mai bine de 20 ani, ne ştiam de multă vreme, în fiecare an am făcut împreună festivalul “Pavarotti and Friends” în Modena şi în fiecare an evenimentul a fost grandios. A fost sarcina mea să invit staruri rock, precum Clapton, Queen sau Bono, Sting şi multi alţii.Cei de la Rolling Stones nu au apucat să vină… iar acum, din păcate, e prea târziu. “Pavarotti&Friends” a luat sfârşit… Am petrecut mult timp împreună cu Luciano Pavarotti, un om fantastic, un artist extraordinar, foarte generos, a fost unul dintre cei mai mari fani ai mei… Îmi este foarte dor de el…

ELITA În “gaşca” Rolling Stones Aţi cântat cu Rolling Stones, nu în deschidere, ci ca parte din trupă… Sunt prieten cu ei de mai mulţi ani. Aveau ei cândva un concert în Italia, au întrebat “care-i cel mai important artist italian”, li s-a răspuns că “Zucchero”, apoi când am venit şi eu şi le-am spus că sunt Zucchero… vă imaginaţi efectul. Am cântat de mai multe ori cu Rolling Stones şi am făcut înregistrări cu ei. Colaborarea a fost, apoi, constantă. Ultimele mele înregistrări au fost chiar cu producatorul Rolling Stones, Don Was, care lucrează şi cu Bob Dylan sau Iggy Pop. Îmi place Rolling Stones, este una dintre trupele mele favorite. Le sunt fan încă de la începuturile carierei mele.

În plus, muzica mea nu este chiar o muzica Italiană tipică. Sigur,cânt în italiana, însă este un fel de mixtureă de rock, blues, R’n’B, gospel şi muzica mediteraneană. Asta m-a apropiat de Rolling Stones şi tot din această cauză am câştigat respectul artiştilor americani. Cu Bono sau Sting am făcut nenumărate înregistrări şi am organizat împreună foarte multe evenimente importante, ca cele pentru fundaţia Nelson Mandela, Freddie Mercury Tribute, Woodstock, Pavarotti&Friends… vom fi şi acum la aniversarea Nelson Mandela care va avea loc pe 27 iunie, în Hyde Park.