Scriitorul italian călătoreşte zilele acestea prin ţară, împreună cu Norman Manea. Impresiile le vor aduna într-o carte despre România.

Unul dintre candidaţii permanenţi la un Nobel pentru literatură, italianul Antonio Tabucchi, descoperă zilele acestea România, avându-l ca ghid pe scriitorul şi bunul său prieten Norman Manea. După ce au vizitat mănăstirile din Bucovina şi Maramureş, cei doi scriitori se opresc astăzi la Sibiu. De la ora 18.00, la Biblioteca Astra, Norman Manea îşi lansează seria de autor de la Polirom, iar Tabucchi, ultima sa carte tradusă în româneşte, „Se face tot mai târziu”.

Călătoria începută pe 26 aprilie (la o zi după ce Tabucchi a fost numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti) se va încheia vineri şi se va lăsa cu un volum semnat de cei doi autori, ilustrat de un fotograf italian, şi un documentar realizat de TVR. Traducător asiduu din portugheză, activ în viaţa politică italiană şi portugheză, Tabucchi e una dintre cele mai apreciate personalităţi culturale europene. Într-un scurt interviu acordat EVZ, autorul vorbeşte despre prietenia sa cu Norman Manea şi despre admiraţia pentru scriitorii „curajoşi”, cum e Orhan Pamuk.

Cât de veche e prietenia care vă leagă de Norman Manea? L-am cunoscut pe Norman Manea la New York, acum câţiva ani, când m-a invitat să ţin un curs de literatură la Bard College, unde predă. Citisem înainte cărţile lui şi eram profund impresionat. Întotdeauna am văzut în Kafka un profet şi, ca în cazul oricărui profet, se găseşte mereu cineva care să-i împlinească prezicerile. Din nefericire, Norman Manea a fost acela. Alura sa de scriitor pentru care universul concentraţionar se transformă, în literatură, în metaforă a condiţiei umane, mă intimida: îmi era aproape frică să-l întâlnesc. L-am cunoscut la un restaurant de lângă Bard College şi ne-am împrietenit imediat. Tocmai publicase „Întoarcerea Huliganului”, în America, şi deşi engleza mea e destul de subţire, am înţeles imediat că e vorba de unul dintre marile romane ale secolului nostru.

Ce alţi scriitori români vă sunt familiari? Clasicii. Cam atât.

Orhan Pamuk vă e, la rândul lui, prieten apropiat? L-am întâlnit la Paris la un dineu organizat de editorul nostru, într-un timp mult prea scurt ca să avem prilejul să ne împrietenim. Tocmai făcuse nişte declaraţii curajoase despre ţara sa, iar eu îl sprijinisem printr-un articol. Am o admiraţie profundă pentru scriitorii care au curajul să denunţe „răul” istoric pe care l-au produs ţările lor. Iar exemplele nu lipsesc: Joyce şi Irlanda, Thomas Bernard şi Austria, Salman Rushdie şi Pakistanul, Pasternak şi Uniunea Sovietică, Philip Roth şi America, Milan Kudera şi Cehoslovacia, Pasolini şi Italia. În mod normal, instituţiile politice îi tratează ca pe „trădători” de ţară, însă ei sunt cei care spun adevărul, iar vocile lor vor rămâne pentru posteritate, în timp ce instituţiile vor fi măturate de istorie.

Sunteţi unul dintre candidaţii evocaţi anual pentru un Nobel. Vă induce asta o stare de aşteptare? Lumea aceasta vastă e plină de scriitori. Dar, cum spunea Mallarmé, o aruncare de zaruri nu va aboli niciodată hazardul. Nu se ştie niciodată.

Câteva dintre volumele dv. au fost adaptate pentru cinema. V-aţi recunoscut operele în aceste ecranizări? O carte e o carte, un film rămâne un film, sunt două lucruri distincte. E vorba de un alt limbaj, de două opere independente una de cealaltă. Eu am compus muzica, iar un dansator a inventat baletul. Cum aş putea spune că mă recunosc în mişcările dansatorului? Debussy ar fi putut afirma că se recunoaşte în mişcările dansatorilor pe scena de teatru, în „Preludiu la după-amiaza unui faun”?

De unde vine dragostea pentru Portugalia, ţara în care vă petreceţi cea mai mare parte a timpului? W De foarte departe în trecut. M-am îndrăgostit de Portugalia când l-am descoperit pe Fernando Pessoa şi mi-am dorit să-l traduc. Însă am povestit acest episod de prea multe ori de-a lungul carierei mele.

Istoria cu Pessoa e de-acum un pic „mitizată”? Un pic, dar asta e normal după ce a fost povestită de atâtea ori.

De care naţionalitate va simţiţi mai apropiat? Italiană, portugheză? De limba mea. Ca scriitor, aparţin unei limbi şi nu unui steag sau unui imn naţional.

Vă consideraţi scriitor de profesie? Personajele dv. se interoghează adesea asupra condiţiei şi rolului scriitorului. A fi scriitor nu e o profesie recunoscută de stat, ca orice altă profesie. Nu cred că putem scrie pe cărţile de identitate „profesiunea: scriitor”. A fi scriitor e un fapt ontologic şi nu existenţial. Bineînţeles, au fost momente în istorie când scriitorul devenea un „meseriaş„ al Statului, obligat să scrie doar ce voia Statul. Ce a făcut istoria cu aceşti scriitori? Concluzia unui bilanţ nu e greu de intuit.

TRADUCĂTOR

Cel mai portughez dintre italieni

Antonio Tabucchi (64 de ani) este unul dintre cei mai mari traducători ai lui Fernando Pessoa. Citindu-i cărţile la Paris, ca student la Sorbona, s-a îndrăgostit definitiv de limba lui Pessoa şi de Portugalia, unde locuieşte câteva luni pe an. Cărţile sale au fost traduse în peste 30 de limbi, în româneşte fiind disponibile patru volume: „Nocturna indiană” (pentru care a obţinut premiul Medicis Etranger), „Susţine Pereira” - ambele publicate în 1999 la Univers - „Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro” (2002) şi „Se face tot mai târziu” (2003), apărute la Polirom. “Nocturna indiană” a fost ecranizată în 1989 de Alain Corneau, iar "Susţine Pereira", în 1996,cu Marcello Mastroianni în rolul principal. Angajat în politică în stânga portugheză şi italiană, Tabucchi e unul dintre marii opozanţi ai lui Silvio Berlusconi.