MIRCEA CĂRTĂRESCU: "Nu voi fi niciodată un om de dreapta".
N-am nicio înclinaţie către autoritarism, către un stat puternic, către un elitism financiar sau intelectual. Instinctele mele - nu politice neapărat, ci simplu umane - nu-mi permit acest lucru. Provin dintr-un mediu social modest, pentru care am o mare nostalgie şi o la fel de mare compasiune. Mentorul meu din tinereţe, Nicolae Manolescu, mi-a insuflat mai târziu, ca şi întregii mele generaţii de scriitori, un spirit liberal în sensul cel mai larg al cuvântului: pro-occidental, deschis, civilizat, nici populist, dar nici elitist din caleafară, un spirit raţional în cele din urmă. Sunt unul dintre oamenii care ar suferi orice pierdere mai curând decât să comită o impoliteţe. Politic, mi-am dorit întotdeauna să fiu un liberal, adică, din punctul meu de vedere, un om echilibrat, un om de centru. Am votat întotdeauna Partidul Liberal, singur sau în alianţe. Sentimentul meu este şi azi că motorul dezvoltării României ar trebui să fie un partid liberal dinamic, care să reprezinte efectiv nevoile de prosperitate economică, dar şi de echitate socială, ale clasei de mijloc. În teribila perioadă a anilor ’90, marcată de convulsii în mare parte provocate intenţionat de foştii comunişti şi securişti ce se agăţau de putere, am fost martorii spargerii Partidului Liberal în fracţiuni diverse, iar apoi ai chinuitorului proces de reunificare a sa. Şicanat permanent de marele partid iliescian, PNL a evitat totuşi, printr-un enorm şi lăudabil efort, soarta celuilalt mare partid istoric, PNŢ, sucombat în lupta cu neocomuniştii. În cadrul alianţei PNL-PD formată pentru câştigarea alegerilor din 2004, am fost permanent - arhivele îmi sunt martore - de partea PNL. Povestea bileţelului lui Tăriceanu, în care el cerea intervenţia şefului statului la Ministerul Justiţiei în favoarea lui Dinu Patriciu, m-a luat prin surprindere. Totuşi, nu m-am despărţit de PNL atunci. Câteva luni am interpretat şi eu permanentele insistenţe ale lui Traian Băsescu ca primul-ministru să nu devină instrumentul unor grupuri de interese ca pe nişte ieşiri isteroide ale unui om pus permanent pe scandal. Treptat, am înţeles că reproşurile preşedintelui erau justificate. Puţini mai cred azi că Dinu Patriciu nu-l foloseşte pe Tăriceanu ca pe un om de paie. Am asistat stupefiat, în continuare, la constituirea tot mai limpede în PNL a unui grup „petroliberal“ care a luat puterea şi s-a concentrat imediat asupra eliminării cu orice preţ a preşedintelui, inclusiv prin alianţa contra naturii cu PSD, marele duşman tradiţional al liberalilor. Această configuraţie, prin care se produsese monstruoasa alianţă dintre comunişti şi oligarhi împotriva intereselor naţionale, m-a stupefiat. E momentul în care m-am despărţit nu de liberalism, ci de liberali. Din acea clipă mi-a devenit clar că PNL a trădat principiile liberale. Prezenţa sa între partidele de stânga şi extremă stângă care-au complotat pentru debarcarea preşedintelui - PSD, PC şi PRM - e pentru mine o monstruozitate de neînţeles şi neiertat. Va rămâne mereu o pată în istoria liberalismului românesc. Ulterior, Dinu Patriciu a recunoscut că, într-o campanie precedentă, finanţase atât PNL, cât şi PSD. Şi mai târziu, Ion Iliescu a recunoscut că a sprijinit PNL la guvernare, pentru că altfel „se ducea ţara de râpă“. Pentru ca tabloul să fie complet, PNL a eliminat PD (aliatul său cu care a câştigat alegerile) de la guvernare şi a guvernat singur, întrun mod dezastruos, cu sprijin masiv PSD. Astăzi, liberalii nu exclud o colaborare cu PSD după alegeri. Şi atunci, cum să nu fi scris împotriva PNL în toată această perioadă? Cum să nu fi dat frâu liber dezamăgirii faţă de partidul pe care-l votasem şi-l sprijinisem de la Revoluţie încoace? Drama mea este că, aşa cum nu sunt de stânga, nu pot fi nici de dreapta, că ideea unui mare partid populist n-are niciun farmec pentru mine, aşa încât, până ce PNL nu-şi revine din degringolada asta, din coşmaru-ăsta politic, eu nu mai am, pe întregul eşichier politic românesc, niciun partid, niciun grup (şi aproape că niciun om) politic cu care să mă pot identifica. Am sperat în revirimentul liberal cu grupul PLD, al „platformiştilor“, care însă, ca o particulă elementară instabilă, a fost fulgerător înghiţit de PD. Poate pe termen scurt dizolvarea sa să fi fost o strategie folositoare. Pentru viitor, însă, e un nou dezastru liberal. Polarizarea care se va crea după alegeri între „stânga“ şi „dreapta“ (fără nimic în centru) va fi una „tare“, de poziţii extreme şi ireconciliabile, un război rece care ar putea avea consecinţe dintre cele mai neprevăzute. Clasa politică trebuie să ştie ce riscuri îşi ia: lipsa unor forţe de centru a dus în trecut, adeseori, la destrămare politică şi socială. Sper totuşi să vină o dată timpul când voi putea iar să mă numesc liberal fără să-mi crape, ca azi, obrazul de ruşine.
Recomandările noastre
