TISMĂNEANU: "Evident, problema Răului este indisociabilă de aceea a Binelui."
Totalitarismul ca dictatură a partidului unic inspirat de o ideologie ce se dorea absolut „binefăcătoare“ nu a fost numai o ipostază hipertrofiată a masificării, ci opusul absolut al exerciţiului libertăţii. Subiectul obsedant pentru Hannah Arendt a fost înţelegerea distrugerii gândirii şi a autonomiei civice, aşadar explicarea idiotizării morale în formulele apocrif-grandioase ale nazismului şi bolşevismului. Banalitatea Răului îşi are rădăcinile în dispariţia a două noţiuni esenţiale pentru practica libertăţii: puterea de judecată şi asumarea responsabilităţii pentru faptele noastre. De aici şi efortul ei de a pricepe cum s-a putut ca un Martin Heidegger, de care a fost legată în tinereţe de o legătură afectivă de mare intensitate, să ajungă să celebreze, chiar şi pentru o scurtă perioadă, „grandoarea istorică a naţionalsocialismului“. Corespondenţa Heidegger-Arendt, ca şi cea purtată cu Karl Jaspers aruncă o fascinantă lumină asupra sfâşierilor intelectuale şi morale din acele timpuri sumbre. Una din cărţile Hannei Arendt poartă titlul „Men in Dark Times“ şi se ocupă de relaţiile dintre intelectuali, revoluţii şi ispitele totalitare. O temă vitală este cea a raportului tensionat, adeseori tragic dintre scopuri şi mijloace. Vremurile întunecate însemnau pentru Arendt acele clipe când şansa libertăţii părea definitiv anulată, precum în 1940, când Walter Benjamin se sinucidea pentru că pierduse orice speranţă de a se sustrage iadului nazist. Arendt găsea în critica bolşevismului întreprinsă de Rosa Luxemburg, ca şi în iluminările lui Benjamin argumente pentru o viziune a revoluţiei care nu sucomba cultului Terorii şi nu celebra „dictatura Virtuţii“. Adevărul este însă că nici Luxemburg, nici alţi marxişti anti-leninişti nu au reuşit să definească spaţiul libertăţii, rămânând prizonierii unui providenţialism istorist. Hannah Arendt nu a flirtat niciodată cu marxismul şi a dezvăluit modul în care Marx a sacralizat dialectica drept „legea fundamentală a oricărei schimbări istorice“ (Hannah Arendt, „The Promise of Politics“, Shocken Books, 2005). Partizanii utopiilor colectiviste au folosit tezele voluntariste ale lui Marx pentru a justifica negarea conceptului tradiţional al libertăţii. Lukacs şi Gramsci în filosofie, Brecht în literatură au fost cei care au proclamat „punctul de vedere al totalităţii“ drept expresia supremă a emancipării umane. La polul opus, Mussolini exalta conceptul şi practica totalitarismului, iar ideologii nazişti celebrau disoluţia individului în magma presupus regeneratoare a corpului politic revoluţionar. Totalitarismul nu ar fi putut funcţiona dacă funcţionarii statului totalitar ar fi nutrit îndoieli. Monstruozitatea a ceea ce era într-adevăr nou în sistemul totalitar, de dreapta ori de stânga, era tocmai această rezistenţă la gândire critică. Liderii profetic-charismatici - Stalin şi Hitler - se definesc drept încarnarea transcendenţei: „Eu nu sunt Stalin... Stalin ESTE puterea sovietică!“, îi spunea dictatorul bolşevic fiului său Vasili. La rândul său, Hitler declara: „Îmi urmez destinul cu siguranţa unui somnambul“. Subalternii lor, ideologii gen Jdanov ori Goebbels, cadriştii gen Malenkov sau Bormann, ori artizanii terorii, gen Himmler, Eichmann, Beria sau Abakumov, nu puteau să aibă ezitări, erau inapţi de căinţă ori remuşcare. Erau de fapt nişte călăi de o cruntă banalitate care au comis crime inimaginabile fără şovăire pentru că se situau în opoziţie cu întreaga tradiţie morală şi religioasă a umanităţii. Ideologia devenise adevărata lor natură, se substituise valorilor pe care le interiorizaseră cândva în familie sau prin educaţie. „Să nu ucizi“ încetează a mai fi o poruncă divină şi le apare ca o prejudecată filistină. Raţiunea de stat celebrată drept argument suprem, devotamentul pentru partid, conformismul, sadismul şi fanatismul au fost substratul acestor crime care sfidează puterea noastră de înţelegere. Este şocant să citeşti memoriile unor asemenea participanţi la perpetuarea Răului care par să nu aibă niciun fel de regrete reale. Cartea de convorbiri cu Molotov, de Felix Ciuev, de pildă, îl arată pe nonagenarul criminal total lipsit de conştiinţa faptului că a fost implicat în asasinarea a milioane de oameni. Dumitru Popescu publică şase volume de memorii în care are destule de spus despre păcatele capitalismului şi globalizării, dar nu înţelege că sistemul pe care l-a slujit a fost unul criminal. Ideologii se spală pe mâini de responsabilitate, torţionarii pretind că omorul în masă s-a petrecut de la sine. Tocmai împotriva acestui gen de normalizare a crimei s-a ridicat vocea lucidă a Hannei Arendt. O luciditate rănită, spre a relua o frumoasă formulă a doamnei Monica Lovinescu.
Recomandările noastre
