Când se va întreba cineva prin ce mecanisme se instituie o prezenţă constantă şi ofensivă în spaţiul public, un posibil răspuns i-l va oferi pictorul Sabin Bălaşa.
Remarcat încă din deceniul şase, pentru calităţile certe ale desenului său închegat şi, oarecum, sculptural, de factură clasicorenascentistă, dar şi pentru gura sa bogată, pentru atitudinile ţâfnoase, deasupra cărora planau suspiciunile unui potenţial insurgent abia stăpânit, el se aşeza organic în contextul unei generaţii care chiar a revoluţionat pictura noastră, istovită expresiv de un interminabil deceniu proletcultist. Apoi, constatând că lupta cu exteriorul, cu ideologia oficială şi cu imperativele istoriei mici nu este deloc profitabilă, ba din contra, Bălaşa a identificat două direcţii mari în care căutarea succesului nu avea cum să dea greş: flatarea puterii politice până la nivelul de la care grotescul devine stilistică şi clamarea sinelui cu o lipsă de pudoare care mergea, şi ea, până la o înălţime amorală a spectacolului pur. Din promisiunile răzvrătitului juvenil, posedat de ideal, până la suspendarea instinctului de conservare, socializarea adultului a reţinut doar exacerbarea instinctului de conservare până la suspendarea oricărui ideal. Scenariul paranoic al lui Dali, de un histrionism inimitabil, în care patetismul latin şi contorsiunile maure şi-au găsit un spaţiu unic de manifestare, a fost adus de Sabin Bălaşa la nivelul unei Dâmboviţe anemice, cu debitul icnit şi cu suspine de sifon alimentat intermitent. Pictându-l pe Ceauşescu în ipostază mitologică, de arhetip, pur şi simplu, iar pe coana Leana în chip de îngereasă azurie, căreia-i camufla ţâţele sub voalul selenar al unei androginii pe care nici măcar el n-o premeditase, vorbind incontinent pe unde apuca şi, de cele mai multe ori, neîntrebat, Bălaşa sugera, implicit, degradarea condiţiei artistului, alături de aceea a întregii societăţi româneşti.
După ’90, când mulţi pictori de curte au rămas descumpăniţi, iar unii dintre ei nu şi-au mai revenit nici până astăzi, întrebându- se încă, asemenea lui Lefter Popescu, de ce modelul lor unic a fost martirizat prematur la Târgovişte, Sabin Bălaşa s-a repliat cu o viteză uluitoare şi a identificat acele frustrări îndelung înăbuşite înainte de ’89, dar pe cale de a se exorciza acum prin supapele puterii economice. Şi, uite-aşa, s-a pus el să picteze kilometri de pereţi, stanze pseudoraphaelite la Snagov, aule la Iaşi, amfiteatre la Bucureşti etc., etc. şi peste tot, amazoane albastre, inorogi zburători, Pegaşi necălăriţi, mari aglomeră ri de formaţiuni nebuloase Cirus, mantii umflate degeaba, fără ploaie, fără vânt.
Astfel, după mai bine de cincizeci de ani de pictură în legea lui şi de expunere în primplanul vieţii publice româneşti, după ce a vorbit epopei, a scris romane, s-a pus alături de Leonardo, de Raphael, de Picasso, de Ceauşescu, de Leana, de Dulea, de Suzana Gâdea, de Irinel Columbeanu, de rectorul ASE-ului bucureştean şi de cel al Universităţii din Iaşi, de Ion Iliescu şi de Emil Constantinescu, de Petre Roman şi de alţii, şi de alţii, şi de alţii, o întrebare se naşte inevitabil. Dacă, în toţi aceşti ani, Sabin Bălaşa nu s-a expus, de fapt, pe sine şi nici n-a degradat pictura, ci a identificat doar punctele noastre slabe, fisurile noastre culturale şi morale, şi apoi a râs homeric, bătându-şi joc de endemica noastră incapacitate de coagulare? Şi-a bătut joc de Ceauşescu şi de Leana, de Dulea şi de Suzănica, de pictură şi de Uniunea Artiştilor Plastici, de oamenii cu bani şi fără cap, de instituţiile bugetare şi de toate centrele de putere şi de influenţă?
Fiindcă, atunci când îl pictezi pe Ceauşescu albastru şi pe Leana rece, apoi eşti felicitat şi plătit cu generozitate pentru asta, cînd primeşti aproape un milion de dolari pe câţiva pereţi pe care i-ai semnat la Snagov, nu denunţi, de fapt, insolenţa ta de a te mişca în anticamera puterii sau de a cere o asemenea sumă, ci, în mod categoric, prostia celui care intră în joc şi a celui care ţi-o oferă. Şi cum puterea şi-a acceptat imaginea, iar milionul de dolari a fost oferit, Bălaşa a putut să-şi ducă, cel puţin în aceste cazuri, demonstraţia pînă la capăt. Însă capătul acesta este trist şi falimentar pentru viaţa publică românească.
Recomandările noastre
