Mă plângeam săptămâna trecută de tăcerea complice care înconjoară evenimentele din Tibet cu numai câteva luni înainte de Jocurile Olimpice de la Beijing.
Între timp, presa scrisă şi mass-media franceze s-au umplut de proteste, dar e interesant de remarcat că acestea vin din partea unor gazetari şi aproape deloc din partea responsabililor din Comitetele Olimpice Naţionale sau a politicienilor. O anumită prudenţă e peste tot în ziarele de sport. „L’Equipe“ din 24 martie scrie conciliant: „JO au fost trase la sticlă, aşa că va trebui să le bem. Chiar dacă gustul va fi amar“. Dacă sportivii, pentru care un boicot ar echivala cu o catastrofă personală, se mai pot arăta echivoci („E normal să ne ridicăm contra oricărei forme de represiune, declara Laura Flessel, dublă campioană olimpică la scrimă, dar ar fi o eroare să boicotăm JO“), rezerva politicienilor nu mai are niciun sens. Bush şi-a anunţat participarea la ceremonia inaugurală. Sarkozy a lăsat să se înţeleagă că poate adopta orice atitudine, în funcţie de evoluţia situaţiei. Germanii şi britanicii au fost mai limpezi în declaraţii, dar, de hotărât, n-au hotărât nici ei nimic.
Un articol extraordinar a publicat în „Le Nouvel Observateur“ din 27 martie-2 aprilie Jacques Julliard. După ce evocă toate cedările istorice ale CIO, începând cu JO de la Berlin, din 1936, filmate de Leni Riefenstahl spre gloria hitlerismului, şi la care Avery Brundage, patronul olimpicilor americani, apoi preşedinte al CIO, interzisese accesul evreilor, Julliard scrie: „La Beijing, anul acesta, dacă JO vor avea loc, va trebui să avem grijă să nu privim nici spre tribune, nici spre lumea exterioară. Va trebui să ne facem că nu observăm, fie şi în treacăt, cotonogelile, arestările, masacrele, care vor reprezenta adevăratul decor al mascaradei“. Julliard nu uită rolul nefast jucat în atribuirea JO 2008 Beijingului ca încununare a operei lui Juan Antonio Samaranch, urmaşul la fel de nedemn al lui Brundage, care a îngăduit amestecul politicului în sportul olimpic, tot solicitând apolitismul. Este un paradox că tocmai aceia care cer neimixtiunea politicului în sport îi lasă toate uşile deschise spre inima olimpiadelor şi a campionatelor internaţionale. Am uitat, s-ar zice, falsificarea notelor la gimnastică de către arbitre din URSS, dopajul ca politică de partid şi de stat din RDG, huliganismul nepedepsit care a lăsat pe stadionul Heysel din Bruxelles, în 1985, nici mai mult, nici mai puţin decât 39 de morţi. Stranie coincidenţă! Tot 39 este cifra cea mai frecventă, desigur neoficială, a morţilor din Tibet. Şi n-am fost atenţi la comparaţia pe care Jacques Roggues, noul Brundage şi Samaranch, a făcut-o între Reporterii fără Frontieră care au încercat să blocheze aprinderea flăcării olimpice, despre care a scris Dan Stancu în EZ, şi teroriştii basci, care au ameninţat cu atentate la Barcelona în 1992.
Graţie gazetarilor, opinia publică începe să se mişte. Un sondaj a dat în Franţa 53% pentru boicotarea ceremoniei inaugurale şi 41% pentru boicotarea JO. Până duminica trecută, 15 sportivi francezi semnaseră un apel către oficialii chinezi. „Punct de plecare nesperat!“, exclamă acelaşi Julliard, care îşi începuse cronica prin a se întreba: „Până când vom continua să fim victimele propriei noastre imposturi? Până când ne vom preface a crede că lucrurile care se vor petrece în august, la Beijing, vor fi o sărbătoare a bucuriei de a trăi şi a fraternităţii între popoare?“
Recomandările noastre
