ANDREI CRĂCIUN: Povestea asta ar trebui să înceapă cu „a fost odată“.
Nu începe. Pentru că nu prea mai ştim cum a fost odată. Istoriile Bucureştiului zac în băltoaca indolenţei autorităţilor şi nepăsării cetăţenilor. Oraşul a depăşit faza cochetării cu mizeria. O pâclă neagră l-a devorat ca o haită de şobolani hămesiţi. Printre clădirile noi cu geamuri strălucitoare şi cârdurile de maşini care se târăsc pe străzi ca un trib de indieni (lent şi isteric) nu mai e loc de amintiri.
Siluit de primari agramaţi şi avari, Bucureştiul a ajuns un loc de care ar trebui să ne fie ruşine. Şi totuşi… Toate propoziţiile astea sunt doar un pretext pentru a vă spune că în marile săli de cinema din oraş puteţi trăi, pentru o sută patruzeci de minute, mândria de a fi român. Puteţi să călătoriţi în timp, într-un alt Bucureşti. În marile săli de cinema din oraş rulează cea mai recentă creaţie a lui Nae Caranfil - „Restul e tăcere“. La prima vedere o să vi se pară că e povestea „celui mai ambiţios film produs vreodată“.
„Independenţa României“, apărut în 1912, la 35 de ani de la eliberarea românilor de sub „jugul otoman“. Povestea lui Grig, un tânăr regizor vizionar, şi a lui Leon, latifundiarul bogat până la demenţă. Oameni care au colaborat pentru a înfăptui ceea ce cinematografia nu mai văzuse: un film lung de două ore! E doar o jumătate de adevăr, aşa cum am crezut toţi că „Filantropica“ e doar o comedie genială. „Restul e tăcere“ e aceeaşi metaforă despre relaţia complicată dintre autor şi operă, developează aceeaşi obsesie pentru viaţă ca o mare scenă de teatru.
Caranfil a scris (încă de acum douăzeci de ani) un scenariu perfect, care acoperă frumuseţea unei lumi dispărute ca un pardesiu lung până la glezne. Cel mai scump film românesc va rămâne mult timp de acum înainte neegalat. Pentru că Vizante se joacă minunat de-a Grig, pentru că Ovidiu Niculescu s-a îngrăşat zeci de kilograme pentru a face din Leon un Mecena grav şi seminebun.
Există în film o replică epocală despre acest Leon: „Omul ăsta face istorie şi când merge să se pişe!“. Din 2002, de când m-am îndrăgostit definitiv de „Filantropica“, am căutat ştirile cu Nae Caranfil prin ziare cum caută adolescenţii de azi ultimele noutăţi despre RBD. Acum câţiva ani, am citit în „Academia Caţavencu“ că Nae a fost reperat într-un avion care mergea spre Viena.
O cursă low cost. Povestea caţavencul că pasagerii l-au urmărit curioşi cu privirea până la cabina toaletei. Şi înapoi. Aş scrie că omul ăsta face istorie şi când... Dar nu scriu. Vă spun doar ce-a spus el despre România din film: „E România de care nu ne e ruşine“. Mergeţi la cinema să-l vedeţi. E cel mai bun loc unde vaţ i putea afla zilele astea, într-un Bucureşti mizerabil şi autist, cu viitorul blocat ca marile sale intersecţii cu maşini luate în rate.
Recomandările noastre
