„Pavarotti din Carpaţi“ asculta, de mic, muzică simfonică în camionul tatălui şi voia să cânte la căminul cultural sau în gondolă.
Felicitat la telefon de preşedintele României şi înconjurat de armate de ziarişti - aşa a trăit Costel Busuioc ziua de după marea victorie din finala concursului „Hijos de Babel“ de la televiziunea spaniolă, urmărită cu sufletul la gură de sute de mii de români din ţară şi din diaspora. A fost o zi în care zidarul-tenor, supranumit „Pavarotti din Carpaţi“ a savurat triumful împotriva sorţii potrivnice. În interviul acordat EVZ, Costel a povestit cum a fost nevoit să fugă de-acasă şi cum a absolvit doar opt clase. Cum, la şcoală, când încerca să cânte, profesorii râdeau de el şi îi spuneau că e „urât şi prost“. Cum îl vedeau „ca pe un mic număr de circ“ şi îl puneau s-o imite pe Sofia Vicoveanca.
A îndurat umilinţe care îl fac acum să declare că, pentru el, „copilăria este cea mai cumplită amintire“. Poate cel mai dureros lucru pe care îl poate simţi un om. A venit în Spania ca pe „pământul făgăduinţei“, dar marele succes din concurs, care i-a adus un contract cu casa de discuri Sony BMG, i-a depăşit chiar şi cele mai ambiţioase visuri. În partea a doua a interviului, Costel vorbeşte despre aventura sa în Spania şi despre planurile sale de viitor. EVZ: Cum a fost la început? Costel Busuioc: Îmi amintesc de timpul în care am început să lucrez aici, în Spania, ca zidar. Eu lucram foarte repede… Trebuie să vă spun că românii lucrează foarte mult, probabil suntem naţia care lucrează cel mai mult. Ce păcat că la televizor se arată cu totul şi cu totul altceva despre noi. Oricum, îmi amintesc ziua de la care au început cam toate aici. Eu eram jos, şi treaba mea era să dau materiale pentru cinci muncitori. Cărămizi, mortar, de orice aveau zidarii nevoie ca să termine construcţia. Şi alergam năucit în toate părţile, mai ales că începuse să curgă apa de la un alt vecin, m-am grăbit să fiu cât mai eficient şi am trecut cu capul printr-un termopan. Era aşa de curat că nici n-am văzut că este acolo. Administratorul construcţiei, care mă iubea foarte mult, mi-a spus că e un semn să termin cu construcţiile, pentru că în mod cert soarta mea e alta. Acum te sună preşedintele României… E o transformare, totul s-a schimbat brusc în viaţa mea, dar reuşesc să mă adaptez. Nu mă deranjează nimic, nici întrebările ziariştilor... eu n-am secrete, cred că se tem de întrebări doar cei care păstrează secrete. E doar puţin obositor, mai ales că sunt foarte mulţi cei care se interesează de mine acum. În rest, despre planuri pot spune prea puţine. Depind în totalitate de Sony. Mi-ar face mare plăcere să cânt la Bucureşti, să accept bursa oferită de ministrul culturii, dar nu ştiu încă nimic din ce va fi. Nu ştiu ce se va întâmpla cu primul concert la Barcelona… De fapt, eu nici nu prea vorbesc bine spaniola, înţeleg puţine din ce se întâmplă. Acum urmează câteva săptămâni de vacanţă, de odihnă. Ei nu mi-au cerut să cânt mâine. Vor avea răbdare cu mine cât va fi necesar şi după aceea cred că o să facem treabă bună. Ofertele au venit şi înainte, aşa cum probabil ştiţi, doar că erau oferte doar pentru mine, nu şi pentru familia mea. Iar eu nu doream să fac nimic fără familia mea. Ioan Hollender, directorul operei din Viena, m-a văzut la Opera din Timişoara, unde eram colaborator, şi mi-a propus o bursă în Austria. Soţia mea era bolnavă atunci, avea un fibrom, aşa că nu aveam unde să plec. Şi cei de la Opera din Timişoara au vrut să mă ajute, dar nu aveau cum să mă încadreze pe mine, un băiat cu opt clase. Banii pe care mi i-ar fi putut oferi, având în vedere „calificarea“ mea, nu mi-ar fi ajuns nici măcar să fac naveta între Ghilad şi Timişoara. În cele din urmă am admis să mă despart de familie, să plec la muncă în Spania, dar asta era tot spre binele lor. Dacă ar fi să visezi puţin, ce ţi-ai dori acum cel mai tare? Eu nu visez… Eu nu pot să visez. Am învăţat să nu visez prea mult. Eu ştiu ce fac azi şi ce fac mâine. Planuri îşi fac alţii. Eu nu. Am ajuns la Sony, ei ştiu ce au de făcut. Când eram mai mic visam şi aveam numai un vis… să fiu cântăreţ. Stăteam aşa şi priveam spre apus… îmi place foarte mult apusul. Îmi ziceam „ah, ce bine ar fi“, apoi alungam repede toate gândurile şi îmi ziceam „nu te mai gândi, e o prostie, niciodată nu o să fie aşa“. Nu ştiam eu pe vremea aceea de ţări străine, mă alintam gândind cum ar fi să cânt la căminul cultural, să cânt pentru vecini… Ştiu şi eu… Apoi am început să visez la scene mari. Asta se întâmpla când eram mai matur. Nu prea îmi găseam locul, deşi am tot încercat să demonstrez că sunt în stare să cânt. Aşa că visam să plec în Italia. Poate mă gândeam la Italia şi pentru că mulţi cântăreţi celebri vin de acolo. Visam să cânt pe stradă, mă gândeam că o să mă fac gondolier… Îmi imaginam cum o să merg cu gondola pe canale, la Veneţia, şi cum o să cânt cântecele mele. După aceea mi-au mai pierit visurile… m-am angajat în construcţii. Dacă ar fi să visez acum… să zicem că s-au mai schimbat gândurile puţin. Mi-aş dori să pot cânta cu Sarah Brightman, cu Monserat Caballe mi-aş fi dorit să cânt, păcat că ea nu mai cântă. Uite, mi-aş dori tare mult să cânt cu Céline Dion…. Unii spuneau că ţi-ar fi fost mai uşor dacă ai fi cântat manele… Să cânte manele cine crede. Mie mi-a fost urât întotdeauna. După ce am apărut în emisiunea Andreei Marin, o casă de producţie din România mi-a trimis o ofertă. „Uite, Costel“, ziceau ei, „suntem foarte încântaţi de vocea ta şi ne-ar face o deosebită plăcere să-ţi edităm un disc de manele“. Eu am crescut cu opera... taică-miu era şofer, dar asculta numai muzică simfonică. Pe vremea lui Ceauşescu, la radio nu prea aveai altceva de ascultat. Aşa mi-au rămas, din amintirile copilăriei, de când veneam acasă şi la radioul nostru vechi se auzea muzică simfonică. Şi în ziua de astăzi mă linişteşte într-un mod special să o aud, mi-a rămas aşa, în memorie. La început am ascultat şi manele, dar, de cum le-am auzit, nu le-am suportat. Îmi place muzica populară, îmi plac doinele din partea Sibiului, dar parcă nu sunt pe sufletul meu cu totul. Eu iubesc, încă de mic, muzica simfonică… SEMNE BUNE LA ÎNCEPUT DE CARIERĂ Reprezentanţii Sony cred că românul Costel Busuioc ar putea deveni „o afacere“ Jose Ramon Flores, producător independent spaniol, colaborator al companiei Sony BMG şi, nu în ultimul rând, deţinătorul celor mai mari studiouri de înregistrări europene, PKO (www.pko.es), este cel care l-a întâmpinat pe Costel în prima zi de concurs şi cel care se va ocupa personal de cariera acestuia în continuare. „Am lucrat în studioul lui. E uriaş, cred că ar putea să încapă acolo şi o întreagă orchestră simfonică. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva şi, dacă nu aş fi început colaborarea cu ei, aş fi fost tentat să cred că nici nu o să mai văd. M-am încurcat în pupitre, era ameţitor“, spune Costel, încercând să-şi descrie noul colaborator. La rândul său, Jose Ramon Flores încearcă să-l evalueze pe Costel la debutul carierei sale.
ÎN AFACERI. Costel, în seara victoriei, alături de colaboratorii Sony BMG - Mihaela Radu şi producătorul Jose Ramon Flores
EVZ: Considerând reţetele de televiziune, aţi avut în minte un anumit „personaj“ în momentul în care a început „modelarea“ lui Costel? Jose Ramon: Am lucrat încă de la început cu Costel şi am încercat să-l pun cât mai bine în valoare, luând în considerare punctele lui slabe şi punctele lui forte. Îl ajută foarte mult entuziasmul şi forţa lui de muncă, sunt fantastice, dar mai ales darul său excepţional, vocea incredibilă. La puncte slabe aş trece faptul că nu are studii. După ce se va pregăti cu adevărat, îşi va putea pune vocea pe deplin în valoare. Istoria lui, de asemenea, poate constitui o intrigă… Costel are o biografie ieşită din comun, gândiţi-vă, o persoană modestă, fără studii, care lucrează pe un şantier, dar care îşi doreşte să cânte nici mai mult nici mai puţin decât operă. Fără îndoială, curiozitatea iniţială a publicului a vizat şi acest aspect. Însă acesta a fost doar un moment de început, momentul în care Costel a atras atenţia, nu a reprezentat nicio garanţie. Pornind de la asta, se poate întâmpla orice, poţi câştiga sau poţi pierde. Oricât de interesantă ar fi această istorie personală, în cele din urmă în faţa publicului trebuie să arăţi dacă ştii sau nu să cânţi. În cazul lui Costel, o asemenea demonstraţie era uşor de făcut, mai greu i-a fost să se adapteze noului său mediu, dar a trecut cu bine şi acest „test“, având în vedere tenacitatea lui ieşită din comun, dublată de o motivare puternică.
Ar putea reuşi un concurs de tip „Megastar“ să lanseze o stea a muzicii clasice? „Megastarul“ nu este nici un plus, nici un minus ca punct de debut al carierei unui cântăreţ, chiar dacă vorbim acum despre un viitor tenor. E doar o emisiune, un punct de plecare, o şansă ca o persoană să capitalizeze imagine, pe care, ulterior, o poate folosi în avantajul său sau nu. De aici începând, restul ţine de puterea lui de muncă şi de consecvenţă. Nu în ultimul rând, ţine de puterea lui de a învăţa. Iar studiul s-ar putea dovedi un proces îndelungat. Ar putea învăţa toată viaţa, dacă va fi nevoie, şi 15 ani de acum înainte. Este, în acest moment, Costel o „afacere“? Ar putea deveni.
Recomandările noastre
