În confuzia generală provocată de declaraţia de independenţă de la Priştina, vizita lui Boris Tadici la Bucureşti a avut darul de a nuanţa poziţia oficială a României şi de a mai repara ceva din imaginea Serbiei.
Pe bună dreptate, vecina noastră are renume prost, iar albanezii din Kosovo nu au niciun motiv să se încreadă în sârbii care i-au ucis şi aruncat în gropi comune şi i-au izgonit cu mitraliera din casele lor. Unde erau atunci sutele de mii de sârbi care demonstrează astăzi împotriva independenţei Kosovo? Din păcate, nici un lider sârb nu şi-a cerut scuze faţă de albanezi, croaţi sau bosniaci pentru masacrele comise în anii ’90 şi nu a încercat măcar să-i sancţioneze pe autorii celor mai grave acte de cruzime, adică pe generalul Ratko Mladici şi pe liderul sârbilor bosniaci Radovan Karadjici, doi psihopaţi care au îngrozit opinia publică internaţională - nu însă şi pe cea românească. Iar în ceea ce priveşte dreptul internaţional, el s-a dovedit depăşit din momentul în care ONU a pus pe acelaşi plan dictaturile şi democraţiile, i-a tratat pe dictatori ca pe nişte oameni de stat respectabili şi a permis situaţia absurdă în care Libia, înainte de convertirea sa la raţiune, a prezidat Comisia ONU pentru drepturile omului.
Acestea fiind zise, să salutăm faptul că Serbia nu doreşte să se izoleze de restul Europei, cum a făcut sub conducerea lui Miloşevici, iar Bucureştiul i-a oferit posibilitatea de a da un astfel de semnal important atât pentru sârbi, cât şi pentru UE. Aceasta este de fapt principala realizare a României, şi nu eventuala sa poziţionare ca mediator între Belgrad şi Bruxelles. Faptul că Traian Băsescu i-a cerut lui Boris Tadici să discute cu Priştina este, de asemenea, o corecţie necesară pentru poziţia României, care risca să fie mult prea apropiată de poziţia Rusiei şi greu de digerat pentru aliaţii din NATO şi UE. Adevărata miză urmărită de Traian Băsescu pare a fi nu atât medierea, cât profilarea României ca posibilă putere regională, capabilă să rezolve tensiuni locale în beneficiul aliaţilor săi. Or, atât UE, cât şi SUA urmăresc stabilizarea Balcanilor şi nu vor să „piardă“ Serbia în favoarea Rusiei.
Dacă pe plan extern calculele strategice ale Cotrocenilor apar mai subtile decât păreau iniţial, în schimb, pe plan intern, evenimentele din Kosovo au scos din nou în evidenţă combinaţia de naţionalism primitiv, meschinărie şi cinism, care definesc comportamentul politicienilor din România. Practic, nu poţi fi de acord cu niciunul dintre politicienii care s-au exprimat zilele acestea pe tema Kosovo, dar, dincolo de excesele naţionaliste reluate zgomotos de unele partide româneşti, cea mai cinică poziţie a fost adoptată de UDMR, pentru că, dacă situaţia maghiarilor din România nu se poate compara cu suferinţele şi persecuţiile îndurate de albanezii din Kosovo, atunci ce rost avea ca liderii UDMR să dezgroape securea autonomiei tocmai în contextul independenţei Kosovo? Niciuna, dacă UDMR ar fi fost de bună-credinţă - dar nu este. Dimpotrivă, s-a dovedit o formaţiune cinică şi manipulatorie, care, în loc să părăsească un guvern cu care nu este de acord, îi lansează o provocare drept în obraz. Este desigur problema guvernului dacă acceptă afrontul.
Cinismul UDMR nu vizează însă doar Bucureştiul, ci mai ales Strasbourg, unde europarlamentarii unguri s-au străduit din răsputeri în 2006 să obţină monitorizarea României în privinţa tratamentului minorităţilor, iar episcopul Tokes se agită pe aceeaşi temă. Cum declaraţiile agresive ale extremiştilor români vor întoarce pe dos stomacul europarlamentarilor, strategia UDMR ar putea reuşi, şi chestiunea maghiară ar putea fi redeschisă artificial la nivel european. Ar fi păcat atât pentru România, cât şi pentru Europa ca binemeritata independenţă a Kosovo să aibă asemenea consecinţe. În tot cazul, pentru guvernul român, separarea de UDMR devine o chestiune de minimă decenţă.
Recomandările noastre
