N-am văzut meciul dintre Tsonga şi Pavel din Cupa Davis, dar am citit comentariile din presa franceză.
Jocul românului de 34 de ani contra celui mai în formă tenismen francez, finalist la Australian Open, a entuziasmat. Nu ştiu dacă Pavel a avut parte de o atât de generoasă apreciere în trecut, când era numărul 13 în ATP sau când elimina adversari din Top 10. Tsonga mărturisea după meci că a avut cu el probleme comparabile cu cele din meciurile de la turneul australian.
Şi când te gândeşti că francezul are abia 22 de ani (era campion mondial de juniori acum patru ani) şi o energie pe care „bătrânul“ Pavel nu o mai poate pretinde! Bravo lui, cu atât mai mult! Problema ridicată de Ilie Năstase în interviul din care am citat cu două săptămâni în urmă rămâne: ce va fi după Pavel? Mikaël Silvestre, fundaşul lui Manchester United, s-a angajat în campania UNESCO de sprijinire a învăţământului în ţări slab dezvoltate, oferind 50.000 de euro pentru o şcoală de la Miamey, în Niger.
A mai finanţat în 2006 un centru educativ la Kankan, în Guineea. Fără să vreau mă gândesc cum ar suna răspunsul la întrebarea de mai sus dacă un actual ori mare fost sportiv ar sponsoriza tenisul românesc. Ilie Năstase vorbea de greutatea de a crea o academie de tenis.
Nu cunosc piedicile care-i stau în cale, presupun că banii, adică neangajarea statului român. Am citit şi eu, ca toţi, şi povestea cu exorbitantele costuri ale organizării întâlnirii din Cupa Davis cu Franţa la Sibiu. Cu alte cuvinte, la nevoie, bani există. Problema e cum îi cheltuim. Şi, iertat să fiu, dar ştiu un om cu mulţi bani, căruia tenisul nu i-a fost indiferent, ca să nu spun mai mult, dar care nu pare interesat ca în România să fie creată o şcoală capabilă să producă jucători. A pus la cale turnee internaţionale, majoritatea cu participare mediocră, dar n-a căutat să ajute la descoperirea unor resurse interne.
E, veţi zice, treaba lui. Desigur. Dar parcă e şi a noastră. Despre orice turneu de tenis ar fi vorba, astăzi, în lume, pe lista participanţilor sunt zeci de nume de ruşi şi de rusoaice, destule de sârbi şi sârboaice, ba chiar de jucători şi jucătoare din Slovenia, Slovacia, Bulgaria, ca să las la o parte ţările cu tenis dezvoltat, cum ar veni, ca Argentina, Spania sau Franţa. Mulţi dintre noii campioni s-au antrenat în şcoli de tenis din SUA.
O astfel de şcoală a fost la originea unui adevărat boom în tenisul feminin rusesc. Cineva i-a sponsorizat pe toţi aceştia. Dacă nu putem avea propria academie, visată de Năstase, măcar să le plătim copiilor de mingi de astăzi care promit să devină mari jucători deplasarea în astfel de centre. E şi asta o soluţie posibilă. Să le plătim antrenori (câţi ani, în plină formare, n-a avut Hănescu antrenor? Şi atunci de ce să ne mai mirăm că unul dintre cei mai talentaţi jucători români nu reuşeşte să depăşească condiţia de etern outsider?). Să le plătim turnee de toată mâna. În naivitatea mea, sunt convins că rezultatul unei astfel de politici s-ar vedea imediat.
Recomandările noastre
