În filmul „Lost in Translation“, Bill Murray joacă rolul unui actor cunoscut, trecut de prima tinereţe, care filmează o reclamă în Tokio.
E căsătorit. Are doi copii. E deprimat, iar la un moment dat are o replică senzaţională. „Nu te anunţă nimeni că un copil îţi va schimba viaţa. După venirea lui pe lume, nimic nu va mai fi la fel... Nu te mai regăseşti, te înstrăinezi, dar la un moment dat descoperi lângă tine una dintre cele mai minunate fiinţe din lume".
Asta am simţit şi eu vineri seara când fiica mea a împlinit 3 ani. Mi-am dat seama că, din momentul în care a venit pe lume, toată vechea mea viaţă a dispărut şi m-am trezit în faţa uneia noi, pentru care nu eram pregătit nici fizic, nici emoţional.
La puţină vreme după ce s-a născut, am realizat că nu ştiu mai nimic despre copii. Şi de atunci, în fiecare zi, cu cât creşte mai mult, cu atât îmi dau seama că ştiu tot mai puţin.
Pe măsură ce trece timpul, situaţiile se complică şi soluţiile sunt tot mai puţine.
Ar trebui să mă pricep să-i spun ceva când e tristă, dar, de cele mai multe ori, sunt mut. Ar trebui să reacţionez într-un fel când intru în camera ei dimineaţa s-o salut, iar ea mă alungă scurt şi ferm cu un „Tati, pleacă!“. Dar nu pot decât să fac stânga împrejur şi să dau bineţe aparatului de prăjit pâine din bucătărie. Ar trebui să găsesc o soluţie atunci când se încăpăţânează să nu se dea jos din maşină în faţa grădiniţei. Dar nu reuşesc şi stăm amândoi bosumflaţi vreme de cinci minute până când îmi spune, stâlcind cuvintele: „Tati, acum, vleau la glădiniţă!“.
Mereu am senzaţia că mă mişc într-o lume în care nu ştiu regulile, în care uneori nu există sau, atunci când sunt, le-a făcut altcineva. Uneori reuşesc s-o fac să mănânce, alteori nu. Uneori reuşesc s-o adorm, de cele mai multe ori nu. Iar s-o opresc să se uite excesiv la desene animate nu reuşesc niciodată. Teoretic, ştiu ce-i face bine, ştiu ce-i face rău.
Teoretic, sunt un tată perfect. Dar practic, sunt un dezastru. Vineri seară sărea pe mine şi-mi trăgea picioare în burtă, spunându-mi că face karate. Pe ecranul televizorului se derulau imagini cu ea bebeluş şi, atunci, mi-am dat seama că de fapt ei nu-i păsa că ratez magistral în rolul de tată. Într-un fel minunat, pentru ea nu conta decât un singur lucru, să simtă mereu cât de mult o iubesc.
În faţa copiilor, noi, părinţii, suntem biete fiinţe neajutorate care se comportă aiurea. Dar, dacă reuşim să le oferim necondiţionat dragostea noastră, şi ei, şi noi suntem salvaţi. De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“.
Recomandările noastre
