Traseismul politic continuă bine-mersi, deşi legea, chipurile, îl pedepseşte.
Un politician care vrea să candideze la primăria oraşului în care locuieşte demisionează din partid, deoarece conducerea de la Bucureşti vrea alt candidat - pe cel propus de partidul cu care tocmai a fuzionat. Celebrul „algoritm“ bate tot. Nicio pagubă, au spus foştii colegi ai politicianului. Ei şi-au amintit, dintr-o dată, că acesta a mai trecut pe la PRM, apoi a fost viceprimar PSD, iar după schimbarea puterii a trecut la PNL (din care a plecat împreună cu Platforma lui Stolojan) şi a ieşit din noul PD-L pentru a se îndrepta, probabil, către PNG.
Simplu, nu? La fel de simplă e şi povestea unui vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Dolj, care a ţinut să declare, ieri, că nu şi-a dat niciodată demisia din partidul pe listele căruia a fost ales deşi, cu o lună înainte, era anunţat în funcţia de vicepreş edinte al filialei altui partid, mai la modă. Omul recunoaşte că e simpatizant al noului partid şi explică senin cum e să faci parte dintr-un partid şi să te declari simpatizant al altuia, ba, mai mult, să participi la luarea deciziilor celui din urmă: „Întrebaţi-l pe Pinalti!“.
Pentru că Pinalti (pe numele din buletin Gheorghe Ştefan) e exemplul cel mai cunoscut. Deşi e de notorietate faptul că a trecut cu arme şi cu bagaje în tabăra lui Stolojan, primarul din Piatra-Neamţ a rămas, în scripte, membru PNL. La campania electorală pentru alegerile europarlamentare, s-a întâmplat chiar un lucru hilar: „penelistul“ a făcut campanie pentru un partid rival. De ce toată această şaradă? Fiindcă, mai nou, aleşii locali care-şi părăsesc partidul îşi pierd şi funcţia.
Teoretic, măsura a fost luată pentru a stopa traseismul politic. Practic, traseismul continuă, bine-mersi, ducând la situaţii absurde. E un mod de a ne fura singuri căciula, unul specific. Şi e, în acelaşi timp, o demonstraţie a faptului că legile, în România, sunt făcute astfel încât să ofere portiţe celor interesaţi. Câteva chichiţe bine plasate duc la situaţii în care legile există, cu acordul tuturor, numai pe hârtie; în realitate, spiritul lor e păcălit. Originea răului e în Adunarea Constituantă, când a fost dusă la nivel de artă tehnica ambiguităţii legislative. Abia acum, de când cu războiul fratricid PNL-PD, românii au început să vadă cu ochii lor grozăvia. Agenda publică e ocupată, în mare parte a timpului, cu desluşirea procedurilor constituţionale. O sumedenie de articole de lege sunt forţate, s-au reglementat încă o dată referendumurile, totul se transformă, totul se interpretează. E ca un uriaş curs de drept constituţional, la care „profesorul“ s-a schimbat uneori, dar la care cu toţii au fost studenţi. A învăţa nu e rău niciodată, fireşte.
Problema nu e doar faptul că fiecare fentare a legilor e privită cu îngăduinţă; problema e că lumea nici nu se mai miră. Procedeul Pinalti e văzut ca un amendament la lege, acceptat de toţi şi urmat cu sfinţenie. În preajma alegerilor locale, vom consemna un val impresionant de transferuri politice - în afară de primarii şi consilierii despre care se ştie că stau deja cu fundul în două luntri, una oficială şi alta de oportunitate, vor dezerta o grămadă de politicieni imparţiali. Întrebarea de bun-simţ e: dacă n-am împiedicat traseismul politic, la ce e bună legea care, chipurile, îl interzice?
Recomandările noastre
