Mircea Cărtărescu: „Învăţământul românesc este cu adevărat prea elitist şi prea abstract, «curat meşteşug de tâmpenie» pentru cei mai mulţi şcolari. Nu există niciun efort de sistematizare, niciun criteriu pedagogic de dozare a cunoştinţelor”.
„Non est idem si duo dicunt idem” spuneau anticii, care aveau o înclinaţie specială pentru meandrele şi subtilităţile retoricii. Nu e acelaşi lucru dacă doi oameni spun acelaşi lucru. E adevărat: mesajul unui discurs depinde enorm de cine e cel care-l pronunţă, de trecutul său, de valoarea sa, de puterile sale. De tot ceea ce ştie publicul despre el.
Aceeaşi frază ar fi total diferită în gura lui Bush şi a lui Obama. Auzi adesea câte un orator de cârciumă perorând la o halbă de bere: „Aşa nu se mai poate, domnule, trebuie tăiat în carne vie!”. Dar dacă primul-ministru ar zice acelaşi lucru de la tribună, situaţia ar fi cu totul alta. Contează enorm şi în faţa cui vorbeşti. Orice ins obişnuit să vorbească în public trebuie să ştie la ce mă refer.
Eu sunt profesor, de pildă, şi vreau să vă spun că sunt altul şi vorbesc diferit fiecărei grupe de studenţi în parte. Simt sala, cum se zice, simt vibraţiile pozitive sau negative pe care ea le emană. Actorii ştiu ce-nseamnă o sală rece, oameni care într-o seară, din cine ştie ce motive, nu reacţionează la cuvintele lor, la situaţiile din piesă etc. Poţi atunci să te dai peste cap, că spectacolul tot prost iese. Şi în sfârşit există situaţia în care discursul e plauzibil, dar oratorul greşeşte registrul şi-şi compromite astfel ideile. Registrele limbajului sunt extraordinar de fin reglate.
Un scriitor sau un orator bun ştiu din instinct să aleagă pentru o anumită idee un anumit vestmânt verbal. Nu poţi îmbrăca o tragediană în arlechin şi nici un măscărici în togă regală. Fiecarui set de idei îi corespunde un palier al cuvintelor în care ele pot fi exprimate.
Traian Băsescu i-a spus de curând Ecaterinei Andronescu ceva de felul următor: copiii de şcoală se pot duce pe Google să vadă ce e o salată sau o varză, nu e cazul să-i scoatem pe toţi filosofi, că oricum avem prea mulţi. Ne lipsesc însă tinichigiii sau ospătarii. Ca de foarte multe ori, voind să vorbească pe înţelesul tuturor, preşedintele a folosit un limbaj neadecvat, care-a şi dat naştere la o mulţime de ironii.
Totul, de fapt, în fraza asta, aşa cum a fost ea spusă, pare îngrozitor de stupid. Şi coana Leana spusese odată că ajunge ca elevii să ştie cine este secretarul general al partidului, restul fiind fără însemnătate. Dar... non est idem si duo dicunt idem. Fraza lui Băsescu se înscrie în registrul mentalităţilor populare. Pentru omul din popor, prea multă învăţătură strică. Cuvântul popular „năuc”, de pildă, vine de la „nauk”, care în slavă însemna „om învăţat”. Învăţătura năuceşte, prin urmare. „Unde e multă minte e şi prostie multă”, îmi spunea mama, care la rândul ei fusese împiedicată să meargă la şcoală de taică-su: „Lasă, că nu te fac preoteasă”, îi spunea când o vedea cu abecedarul, şi-o trimitea cu vaca pe câmp. „Filosoful” lui Băsescu nu e vreun discipol al lui Heidegger sau Wittgenstein, ci omul învăţat din cărţile populare, ceva între un erudit şi un magician. Omul din popor numeşte filosof un ins plin de învăţătură, dar cu capul în nori şi, până la urmă, cam prost... Cei mai mulţi inşi care-au auzit fraza preşedintelui au citit-o cam aşa: ce ne trebuie atâta învăţătură? Să pună mâna copiii să aibă o meserie, că mori de foame cu filosofia... Prin urmare, conchid ei, Băsescu rămâne acelaşi necioplit, cu dispreţ pentru învăţătură şi intelectuali şi, fireşte, cu un suspect interes pentru ospătari... În realitate, dezbrăcate de vestmintele de piaţă, ideile sale sunt corecte. Învăţământul românesc este cu adevărat prea elitist şi prea abstract, „curat meşteşug de tâmpenie” pentru cei mai mulţi şcolari. Nu există niciun efort de sistematizare, niciun criteriu pedagogic de dozare a cunoştinţelor. Informaţia e ridicol de vastă. Ea intră într-o contradicţie irezolvabilă cu condiţiile pe care copiii le au acasă şi la şcoală. Orele sunt prea multe, localurile şcolilor neîncăpătoare şi precare, profesorii prost plătiţi şi, cei mai mulţi, prost pregătiţi. Se pune prea mult accent pe memorare. E un efort utopic şi jalnic de scoatere a unui Pico della Mirandola din fiecare elev.
Când termină cele douăsprezece clase, elevul îşi dă seama că au vrut să-l înveţe totul şi că, de fapt, nu ştie nimic. Nouăzeci şi cinci la sută din ce învaţă elevii în şcoala românească e informaţie brută, nestructurată, care poate fi într-adevăr luată oricând şi de pe Google. În schimb, şcoala românească nu le dă lucrurile de care au cea mai mare nevoie: un cod moral, nişte cunoştinţe practice, un model de viaţă în societate. Tinichigiii şi ospătarii lui Băsescu nu trebuie nici ei luaţi ad litteram.
Ei sunt exemple neadecvate, ridicole, care compromit de asemenea ideea preşedintelui. Dar că nu avem şcoli ca lumea de meserii rămâne un adevăr. Meseriaşii noştri sunt, de fapt, în majoritate, cârpaci. Ce trist e că trebuie să traduci în româneşte vorbele politicienilor noştri ca să-nţelegi ce-au vrut să spună...
Citiţi şi:
ADRIAN GEORGESCU: Tâmpiţi şi filosofi