Nicolae Dalacu, sau Nick „Puiu” Dalacu, a părăsit România în anii 1970, pe când era profesor de fizică la Oradea. Stabilit acum în Hamilton (Ontario, Canada), Nick Dalacu, autor al cărţii „Tehnica galvanoplatiscă” împreună cu Aurel Mascaş, a creat în oraşul Niagara Falls un muzeu de ştiinţă, unde îi aşteaptă pe toţi cei interesaţi de fizică.

Muzeul şi-a deschis porţile luna trecută şi găzduieşte diverse dispozitive, de la termometre, barometre,  roci minerale, până la un model primitiv de tiparniţă. De aranjarea muzeului s-au ocupat Reinhard Reitzenstein şi Gary Nickard, profesori la universitatea din Buffalo. În afară de muzeu, Dalacu a pus pe picioare o compania care se ocupă de cercetarea în domeniul panourilor cu celule solare.

Cum a apărut pasiunea pentru fizică? Pe când eram în clasa a noua, părinţii mei stăteau pe capul meu să învăţ matematică şi fizică. În anul doi de facultate - eram la Facultatea de Fizică la Universitatea din Bucureşti - mi-am pus în cap să fac o maşină de determinare a distribuţiei vitezelor. Profesorii m-au îndemnat să lucrez cu un coleg de an, un om deosebit, Nicolescu Basarab (n.r. -  doctorand la Universitatea Pierre et Marie Curie din Paris, fondator al Centre International de Recherche et Etudes Transdisciplinaires (CIRET), cofondator al Grupului de Reflecţie asupra Transdisciplinarităţii, de pe lîngă UNESCO). Acum este un specialist în fizică, un academician renumit. Am început noi să lucrăm, dar ceea ce vroiam să facem în legătură cu acea maşină era o nebunie. La noi în ţară, în acel moment eram la nivel de creion şi hârtie. Fizica experimentală nu se poate face aşa. Părinţii ne-au sprijinit. Tata, care lucra la Vinalcool, ne-a ajutat să facem dispozitivul. În cele din urmă am reuşit şi fizica a devenit o obsesie pentru mine.

Muzeul, „cutia mea cu nisip”

De unde a venit ideea acestui muzeu de ştiinţă? Pe când eram student, am primit un galvanometru. Mi l-a dat un profesor, când a văzut cum priveam hipnotizat acel dispozitiv. Atunci a încolţit ideea creării unui muzeu cu tot ceea ce este legate de fizică. În urmă cu câţiva ani, mi s-a oferit ocazia de a cumpăra un complex de clădiri care a aparţinut Union Carbide. Una dintre clădiri am transformat-o într-o fabrică de producţie a celulelor solare, alta a devenit muzeu, iar în a treia am implementat un centru de cercetare în domeniul celulelor solare.

Cum aţi adunat toate obiectele? Colindam toate magazinele de antichităţi, toate pieţele de vechituri. Când vedeam ceva legat de fizică ştiam imediat dacă se va potrivi în muzeu. Instincul îmi spunea că voi avea nevoie de acel obiect.

Care dintre exponate vă este cel mai drag? Pentru mine toate sunt importante, fiindcă ele reprezintă fizica.  Îmi place fiecare colţ din acest muzeu. Este cutia mea de nisip, în care mă joc, iar dacă mai vine cineva să se joace cu mine este foarte bine. Nu am făcut acest muzeu din nevoia de bani. Eu am aici o companie, Canrom Photovoltaics, care se ocupă de cercetarea în domeniul celuleor solare. După ce a căzut Ceauşescu, am vrut să mă întorc în România, să lucrez cu prietenii la aceste celule. Vroiam să fac o fabrică, la Măgurele, la Institutul de Fizică Atomică. Am renunţat în cele din urmă, fiindcă în acel moment, în România era greu să demarezi aşa o afacere.

Şi-ar dori să lucreze cu studenţi din România

Care sunt planurile de viitor pentru acest muzeu? Vreau să-l fac cât mai vizibil. Avem un site, dar este cam rudimentar. Eu l-am făcut. Ce să te aştepţi de la un om de 67 de ani (râde). Am creat acest muzeu în scop educativ. Ceea ce am expus eu ar trebui să se găsească în licee, dar acum fizica a devenit o materie de mâna a doua. Este o greşeală fundamentală. Dacă oamenii nu înţeleg anumite fenomene fizice, care fac parte din viaţa lor cotidiană, cum să înţeleagă fenomenele sociale, care sunt atât de complexe.

Aveţi vizitatori? Abia am deschis muzeul, dar să ştitţi că vin oameni. Într-o zi am fost extrem de impresionat, când în faţă a oprit un autobuz, din care au coborât aproape 20 de oameni, care vroiau să viziteze muzeul. Am fost atât de emoţionat încât mi-au dat lacrimile. Dar ştiţi de ce? Erau persoane cu probleme mintale, dar care doreau şi să afle câte ceva despre fizică.

Ce alte proiecte aveţi? Acum am un proiect la care aş vrea să lucrez cu studenţi de la Universitatea din Bucureşti şi de la Politehnică. Le-aş asigura cazarea, dar nu pot să le plătesc drumul. Aş vrea să vină aici 10-20 de studenţi serioşi, să lucrăm la o maşină solară pe care să o prezentăm apoi la concursuri.   „Visul american înseamnă să faci ce îţi doreşti”

Când aţi plecat din România şi ce v-a determinat să faceţi acest pas ? În 1976 am plecat din ţară. Dacă mai stăteam un pic, muream de criză de ficat. Regimul ceauşescu devenise dezgustător. Toţi erau ipocriţi. Nu puteai să spui un cuvânt fără ca aceasta să ajungă la partid. Am plecat într-o excursie, în Grecia, cu soţia. Acolo am rămas într-un camp pentru refugiaţi. Eram specialist în galvanoplastie. Aşezam cupru în straturi groase şi făceam icoane. Apoi mergeam cu ele şi le vindeam. În Grecia, icoanele erau la mare căutare. Apoi am plecat în Canada. Mi-am găsit un post de cercetător la universitatea din Hamilton, unde am stat 18 ani. Lumea mă aprecia. Dar eu vroiam mai mult, aşa că am decis să fac ceva pe cont propriu.

Vă consideraţi un om care a trăit visul american ? Sunt fericit. Am posibilitatea de a avea mintea preocupată şi de a arăta lumii ceva. Din punctul meu de vedere, da, am trăit visul american. Sunt fizicieni din România care vin aici, se recalifică, obţin bani, au case, au maşini, dar nu ştiu dacă sunt fericiţi. Eu fac ceea ce mi-am dorit. Fizică. Visul american înseamnă să faci ce îţi doreşti.