ANALIZĂ EVZ: Chipul din spatele măştii Uniunii Europene

Mitul fondator al unităţii europene începe, invariabil, cu o definiţie a situaţiei Bătrânului Continent după cel de-al Doilea Război Mondial.

Devastată de ororile fascismului şi ale conflictului militar, incapabilă să-şi asume o poziţie centrală pe scena relaţiilor internaţionale, ameninţată de agresivitatea ideologică sovietică, Europa decide la sfârşitul anilor 1940 să rupă matricea tradiţională de interpretare a propriilor coeziuni şi interese.

Soluţia? O uniune de state democratice care să acţioneze pe un front unic în atingerea unor obiective comune. “Povestea” pe care câteva state europene încep să şi-o spună de la mijlocul secolului al XX-lea este decelabilă în structura discursivă a decidenţilor europeni până spre sfârşitul Războiului Rece, ornând ideologic o realitate asociaţională raţională bazată pe preferinţe şi interese.

O artă a unificării

Cea mai mare voce a României. A fost adulată în toată lumea, dar a murit în sărăcie şi uitare

Renunțarea la ora de vară, hotărâre istorică. Argumentele din spatele deciziei

Apoi, ca din senin, se produce declicul: comunismele din Europa Centrală şi de Est cad, iar Vestul se trezeşte într-o cu totul altă realitate politică, una în care asumarea tot mai accentuată a unui rol politic clar conturat este imperativă. Pan-europenismul iniţial, motivat de calcule economice precise, încetează să mai fie un “low-cost legitimacy-enhancing device” şi asta nu doar pentru că noile state-candidate necesită ajutoare masive, ci şi pentru că întregul proces se modifică fundamental la nivel metabolic. Politica Comunităţii Europene încetează să mai fie produsul exclusiv al unor nevoi raţionale şi realiste, ci capătă ambiţia de a deveni o “artă a unificării”.

În preajma scrutinului pentru europarlamentare, EVZ radiografiază istoria evoluţiei ideologice a Parlamentului European, luminând mecanismele complexe care pun în mişcare teribila maşinărie politică a Bruxelles-ului. Demersul e necesar pentru că scrutinul din 7 iunie nu este (doar) despre micile rivalităţi ale politcii autohtone. Dar mai ales pentru că cetăţenia europeană nu poate să însemne ceva decât în prezenţa unui Parlament puternic.

PARADOXURI

Între discriminarea pozitivă şi fantoma lui Marx

Parlamentul European este singurul corp constitutiv al Uniunii Europene ales direct de către cetăţenii comunitari. Alături de Consiliul Uniunii asigură puterea legislativă, fiind compus din 785 de membri, aleşi ca reprezentanţi de peste 490 de milioane de cetăţeni din 27 de ţări.

Modalitatea prin care fiecărui stat membru îi este asignat un număr de locuri în Parlamentul European are la bază criteriul numeric al populaţiei şi conceptul de proporţionalitate degresivă. Aceasta din urmă se bazează pe trei principii fundamentale: principiul solidarităţii la nivel european, potrivit căruia statele membre cu o populaţie mai mare acceptă să dispună de un numîr de locuri în PE inferior numărului direct proporţional cu ponderea populaţiei lor la nivelul UE; principiul flexibilităţii justificate, care permite reducerea, pe cât posibil, a discrepanţelor care există, în prezent, între statele membre, în ceea ce priveşte reprezentarea în PE; principiul reprezentării naţionale, care garantează fiecarui stat membru un număr de deputaţi suficient pentru a permite reprezentarea tuturor curentelor politice la nivel naţional. Practic, proporţionalitatea degresivă înseamnă că reprezentativitatea creşte odată cu scăderea numărului de cetăţeni ai unei ţări.

Reprezentativităţi mai tari, reprezentativităţi mai slabe

În decorul istoric al Uniunii Europene, Parlamentul este o instituţie mai degrabă paradoxală. Singurul organism comunitar ales prin vot popular, Parlamentul European sintetizează poate întreaga paletă de paradoxuri şi desincronizări aflate în miezul construcţiei europene.   Evoluţia idealului comunitar este în sine şi evoluţia acestui corp a cărui importanţă este astăzi în continuă creştere. După Tratatul de la Maastricht, întărit de cel de la Amsterdam, PE a devenit un forum credibil şi vizibil, responsabilizat în egală măsură ca şi celelalte instituţii europene. Prima concluzie pe care o putem trage privind tabloul evolutiv al instituţiei (din anii ’50 şi până astăzi) este că Parlamentul începe să conteze instituţional în momentul în care întreaga paradigmă comunitară îşi modifică obiectivele. Prin urmare, printre obiectivele fundamentale ale construcţiei comunitare a fost (şi încă este) şi obţinerea şi integrarea unor legitimităţi. În acest sens, putem privi Parlamentul European (în integralitatea funcţiilor, normelor şi procedurilor sale) ca produs al unei necesităţii ficţionale.

Rămâne să ne întrebăm: este reprezentativ acest organism, în condiţiile în care propriile mecanisme de recrutare diferenţiază între reprezentativităţi mai tari şi reprezentativităţi mai slabe? Dacă factorul echitabil este interpretat în sensul unor concesii făcute statelor mici, discriminarea pozitivă produce legitimitate? Sau, în spirit marxist, normele aparent flexibile maschează inegalităţi flagrante de putere?

JOCURILE SUNT FACUTE

Competiţia mereu reluată a statelor-naţiune

Întrebările provoacă o discuţie adiacenta. Cine e Parlamentul European? Produsul exclusiv al voinţei statelor? Sau elementul de reprezentare aflat în miezul unui colos instituţional ce revendică identităţi şi loialităţi? În primul rând, trebuie spus ca indiferent ce perspectivă am aborda, punctul de plecare este comun: procesul de implementare al Parlamentului ţine de macro-sfera politică.

În al doilea rând, două modele explicative par a domina comunitatea ştiinţifică. Primul, modelul stato-centric accentuează rolul statelor-naţiune în tentativa lor de a-şi maximiza puterea. Adepţii acestei teorii, grupaţi sub umbrela neo-realismului, argumentează că integrarea europeană a fortificat statele membre, întărind şi mai mult rolul lor în procesul decizional. Un al doilea model respinge tabloul anterior, propunând în schimb o perspectivă neo-funcţionalistă axată pe principiul multi-guvernării. Adepţii pun accent pe importanţa transnaţionalizării şi a regionalizării decizionale.

Rezumând, într-un prim sens, Parlamentul European pare a fi elementul de legitimitate ce maschează competiţia mereu reluată a statelor-naţiune. Chestiunea reprezentării echitabile este în acest sens expresia statelor mici de a-şi asigura un minim de influenţă şi totodată formula statelor mari de a impune aparenţa unei situaţii democratice. Care ar fi cea mai bună soluţie de reprezentare? Nici nu contează, din moment ce jocurile sunt făcute din start.

Pe de altă parte, într-un al doilea sens, Parlamentul European ar deveni organismul legislativ central, eliberat de influenţa intereselor naţionale şi axat pe elaborarea unui cadru care să stimuleze politici în funcţie de necesităţile partajate ale fiecărei zone. Dacă Uniunea Europeana a devenit însă principalul decision-maker în Europa, de ce ar mai fi nevoie de stabilirea unui algoritm care să mulţumească statele membre? Este paradoxal cum tocmai instituţia a cărei evoluţie se leagă în mod direct de integrarea tot mai accentuată, are în mod recurent tentative de recalculare a algoritmilor naţionali.

ECHITABIL?

Super-cetăţenii şi mai-puţin-decât-cetăţenii În lumina celor expuse mai sus, am putea adopta o abordare de tipul “şi şi”. Contradicţiile inerente ale Uniunii, în general, şi ale Parlamentului, în particular, nu sunt pe deplin explicabile nici dacă apelăm la perspective interguvernamentalistă, nici dacă utilizăm ca paradigmă multi-guvernamentalismul. Mai degrabă, este utilă o abordare integratoare care să jongleze conceptual cu un spaţiu politic european transnaţional traversat de unităţi naţionale şi regionale. Simplu spus, instituţiile UE, statele membre şi societăţile civile aferente formează o structură unică, un câmp, care produce şi totodată constrânge acţiunea politica.

În interiorul acestui câmp, diferite formaţiuni se luptă pentru supremaţie, utilizând un capital simbolic. Contextualizând, Parlamentul European este din aceasta perspectivă locul în care se întâlnesc şi fuzionează diverse perspective produse atât de realităţi naţionale, cât şi de procese transnaţionale. Reprezentarea echitabilă este, în context, un mijloc de stabilire şi coagulare a influenţelor, iar concluzia pare a fi doar una: reprezentarea echitabilă deja există şi funcţionează.

Un ultim argument. Într-un studiu apărut în American Journal of Political Science în 2002, Simon Hix arăta cum factorul principal în deciziile de vot ale membrilor Parlamentului European sunt poziţiile partidelor naţionale. Preferinţele individuale sau grupurile din Parlament au o influenţă scăzută comparativ cu partizanatul naţional şi alegerile pe care acesta le face. Paradoxul parlamentarismului comunitar devine întreg: deşi integraţi unei logici transnaţionale, membrii instituţiei invocate nu votează din oficiu în funcţie de interesele grupurilor din care fac parte, ci in funcţie de interesele celor care controlează selecţia candidaţilor – partidele naţionale.

Deşi fiecare ţară îşi trimite reprezentanţi, corpul parlamentar ar trebui să reacţioneze ca reprezentant al tuturor cetăţenilor comunitari. E posibil însă un sistem de partide transnaţional care să spargă controlul partizanatului naţional? Chestiunea rămâne, la limita, discutabilă, cu atât mai mult cu cât o clarificare a ei ar putea însemna desemnarea pe regiuni a candidaţilor la Parlament, şi nu în baza unui calcul etatic. Mai mult, o regionalizare a reprezentării ar aduce cu sine şi rezolvarea binomului cetăţeni-rezidenţi (unul de maximă importanţă în cazul României, o ţara cu câteva milioane de cetăţeni plecaţi peste hotare).

Un exerciţiu de salon Uniunea Europeană are în chiar centrul său o problemă nerezolvată, ce aparent imprimă schizofrenie instituţională şi Parlamentului comunitar. În condiţiile în care UE a fost şi va rămâne o uniune de ţări independente, în care “diviziunea puterilor” este mai degrabă înlocuită de “balansul instituţional”, interesele naţionale nu vor fi depăşite în favoarea unora de grup. Chiar sintagma “reprezentarea echitabilă a statelor în Parlamentul European” pleacă de la premisa că formaţiunile membre ar trebui să primească beneficii individuale echitabile.

Toate acestea într-un sistem care îşi spune permanent povestea unei coeziuni şi care încearcă de decenii să-şi suprime diviziunile. Deşi auto-proclamat organul reprezentativ al cetăţenilor comunitari, Parlamentul European rămâne încă un exerciţiu de high politics, vehiculând o legitimitate în căutarea subiecţilor. E ca şi cum raţionalitatea interesată a Comunităţii Europene fondate în 1957 la Roma este încă chipul din spatele măştii Uniunii.

ÎNTREBĂRILE TALE DESPRE PARLAMENTUL EUROPEAN

Citiţi mai multe pe evz.ro/europarlamentare.