Modurile de comunicare cu poporul ale Mihaelei Rădulescu îmbracă deja o paletă largă, de la anunţuri televizate până la panouri publicitare şi scrisori deschise.
Lipsesc, deocamdată, SMS-urile promoţionale, e-mai lurile în masă, proclamaţia radiodifuzată şi avionul care să scrie în văzduh „Români, Mihaela vă părăseşte”. Există însă gesturi intime, cărora spulberarea tainei le anulează sensul. Se întâmplă atunci când autorul unei donaţii îşi face public gestul umanitar ori când lasă în mod ironic drept moştenire o societate de binefacere. La fel, trâmbiţarea retragerii după ce ai reclamat discreţie şi oferirea de explicaţii publice pe care nimeni nu le-a cerut reprezintă evidente contradicţii în termeni.
Ciudat este faptul că toate depeşele conţin descrieri ale copilului ce trebuie protejat, aşezat astfel ca o pavăză între mamă şi atacatori. Din epistolar aflăm rapid cine reprezintă „binele” şi care sunt „răii”, astfel încât cititorul să fie scutit de efortul filtrării raţionale a argumentelor şi să se poziţioneze emoţional cât mai grabnic. Repetarea obsesivă a substantivelor „femeie” şi „copil” reprezintă o sugestie că, sub o formă sau alta, toate congenerele sunt pândite de acelaşi pericol potenţial. De fapt, Mihaela Rădulescu creează mereu tabere: bărbaţi contra femei, străinii împotriva românilor, paparazzi versus persoane publice, vedete încărcate de simţ moral contra „bahmuţence”, iar în urma tuturor intersectărilor de mulţimi discriminate rămâne doar ea. Evident, Mihaela Rădulescu are de multe ori dreptate, mai ales când spune că presa nu este ceea ce ar trebui, însă adevărul e devorat de generalizări, şantaj emoţional şi injurii.
Alegerea locului acestui autoexil e însă o lovitură de maestru. În mitologia urbană, Monaco deţine toate atributele sanc tuarului (o suprafaţă redusă, sub 2 kilometri pătraţi, rezervată unei elite, scutită până şi de povara taxelor fiscale). Acolo, în Edenul repopulat pe criterii de nobleţe, mama şi copilul se vor pierde într-o anonimitate de lux printre persoane de acelaşi rang şi avere, regretaţi de lumea comună de acasă.
Evident, putea fi un sat de pescari din Norvegia ori un puternic centru universitar din Austria. În astfel de locuri ar fi existat, pe lângă oportunitatea copilului de a creşte liniştit, şi posibilitatea ca mama să se maturizeze, împăcându-se nu cu ziariştii de scandal, soţii trădători ori elveţienii cotropitori, ci în primul rând cu ea însăşi
Articolul integral este pe http://www.adriangeorgescu.ro/
Recomandările noastre
