Între 1907 şi 1926, tovarăşului Iosif Vissarionovici Djugaşvili i-au murit două soţii şi i s-au născut trei copii.
Când şi-a pierdut prima nevastă, pe Ekaterina Svanidze, ucisă de tuberculoză, nu luase încă numele Stalin şi era departe de zilele când avea să devină Dumnezeul ateilor bolşevici. Legenda a reţinut aceste cuvinte rostite de fiul cizmarului Vissarion Ivanovici din Gori, Georgia: „Ekaterina a murit şi odată cu ea au murit ultimele mele sentimente de compasiune pentru oameni”.
Trec anii, începe războiul, şi Stalin e acum un tătuc ocupat cu milioane de supuşi. În 1941, Iakov (copilul său şi al Ekaterinei) a făcut imprudenţa să cadă prizonier în mâinile naziştilor. Când i s-a propus un schimb între Iakov Iosifovici Djugaşvili şi feldmareşalul Friedrich Paulus, Stalin a făcut o criză de nervi: „N-am niciun fiu cu numele Iakov! Soldaţii nu pot fi schimbaţi cu mareşalii!”.
Abandonat, Iakov n-a avut altceva de făcut decât să se sinucidă, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată încărcat cu electricitate, într-o zi de aprilie, după doi ani de prizonierat.
Abia în 1980, un articol din „Sunday Times” reconstituie adevărul. Fiul cel mare al lui Stalin era ţinut în acelaşi lagăr cu nişte ofiţeri englezi. Latrinele erau la comun, iar Iakov, un duşman al igienei, le lăsa mereu murdare, copleşite de fecale. Într-o zi, englezii l-au silit să le cureţe. A fost ultima zi din viaţa lui. Era primul fiu al celui mai puternic nebun din lume (steaua neagră a lui Hitler era în cădere) şi totuşi a murit, aşa cum avea să scrie Milan Kundera, jetfindu-se pe „altarul rahatului (...), singura metaforă în toiul universalei imbecilităţi a războiului mondial”.
Vasili, cel de-al doilea fiu al lui Stalin (primul copil din căsătoria cu Nadejda Alliuleva, pe care, după toate indiciile, paranoicul comunist a împuşcat-o în 1932, într-o ceartă conjugală), a fost un aviator alcoolic şi sentimental. Vasili a făcut şi el un gest rămas în istorie: a scos din lagăr un om special, l-a culcat în patul lui şi l-a păzit, cu pistolul sub pernă. Intrăm, de-acum, în povestea celui mai iubit Povestitor din lagărele Siberiei, acolo unde deţinuţilor li se zicea „zek”: Nikolai Starostin.
„Cine a fost Nikolai Starostin?” nu e o întrebare grea. Cel mai bun fotbalist (şi hocheist) din Imperiul Ţarist şi, mai târziu, din Uniunea Sovietică. Georgian şi el, geniu al tehnicii, Starostin şi-a driblat conştiincios toţi adversarii. Unul n-a uitat niciodată: Lavrenti Pavlovici Beria, fost fundaş stânga, fotbalist rudimentar şi criminal de vocaţie. Istoria nescrisă zice aşa: în ziua când a fost numit şef al NKVD-ului, Beria l-a sugrumat cu mâna lui pe Iejov, fostul şef, într-un ritual al comunismului timpuriu. Fostul fundaş a avut grijă ca Nikolai Starostin şi cei trei fraţi ai lui, toţi fotbalişti excepţionali, să ajungă în Siberia. Nikolai Starostin a avut grijă de viaţa colegilor de lagăr: le povestea istorii din meciurile echipei pe care a înfiinţat-o, Spartak Moscova, ceva pentru care merita să te mai târăşti încă o zi.
Stalin a murit, după o noapte de beţie, în martie 1953, Beria a fost împuşcat în beci, la Lubianka, câteva luni mai târziu. Starostin a plecat, driblând, spre Rai pe 17 februarie 1996. Peste nouă zile ar fi împlinit 94 de ani.
Recomandările noastre
