„Continui să mă uit la TV dintr-un sentiment de masochist”, spune filosoful Andrei Pleşu, într-un interviu publicat de „Political Woman”. Doi foşti consilieri prezidenţiali, Andrei Pleşu şi Adriana Săftoiu, discută despre putere în politică şi în cultură, despre televiziune şi, deopotrivă, despre traficul din Capitală, în primul număr al revistei „Political Woman”, lansat săptămâna trecută.
Fostul ministru al culturii mărturiseşte că a demisionat din funcţia sa, în 1991, după un conflict cu un inspector judeţean: „În timp ce vorbeam cu el, am auzit o voce în capul meu care spunea «totuşi, cum îşi permite ăsta să vorbească aşa cu un ministru?». Când am auzit vocea asta, am tulit-o”. De ce? „Pentru că am simţit că cineva înlăuntrul meu devine mai puternic decât mine”, explică el, după 20 de ani.
Mandatul la Cultură, urmat de cel la Externe şi la CNSAS i-au oferit eseistului tot atâtea probe că „nu există nicio autoritate cu adevărat”. „Am resimţit, imediat după 1990, în toate poziţiile pe care le-am avut, limitele puterii, nu puterea însăşi”, spune Pleşu, povestind că la Ministerul Culturii a mers, experimental, până la preşedintele de atunci, Ion Iliescu, fără a reuşi să schimbe un şofer. Politicieni cu papagal, dar nu puternici cu adevărat
Pentru oamenii puternici, Pleşu are o definiţie simplă: „Sunt oamenii care au putere asupra lor înşişi. Oamenii care ştiu ce să facă şi ce să nu facă cu ei”. El alătură puterii, inteligenţa şi ştiinţa sacrificiului. „În Evul Mediu se vorbea despre puterea inteligenţei de a se sacrifica pe sine. Eşti foarte inteligent, dar înţelegi să îţi domini această îndemânare, această facultate, ca să capeţi candoarea necesară pentru a înţelege lucruri care nu ţin de inteligenţă. (...) Oamenii care mor pentru ceva sau pentru cineva sunt oameni foarte puternici”, explică el.
Sacrificiul ca formă de putere este însă, în opinia sa, mai greu de regăsit în politică. „Scena noastră politică abundă în oameni cu o tacla extraordinară, cu papagal, nervoşi, agitaţi, veseli, impertinenţi, agresivi, dar puternici cu adevărat, nu. E ca atunci când conduci maşina. După mine, şoferii proşti, şi anume cei neîndemânatici şi lipsiţi de putere, de putere şoferească, sunt cei care conduc tip Formula 1. Stilul spectaculos. (...) Care te pun cu nasul în parbriz, curbe vehemente, accelerări. Şoferul puternic cu adevărat, stăpân pe maşina lui, e cel care conduce muzical, care îşi strecoară vehiculul pe drumuri cu un fel de calm suveran şi cu o armonie care nu tulbură nimic în jur”, constată eseistul, la aproape patru ani de la demisia din funcţia de consilier la Cotroceni.
„În cultură, poţi să capeţi putere şi după ce mori”
Plăcerea de a urmări politica, chiar asimilată unui „sentiment sinucigaş, de masochist”, rămâne însă. „Eu, de câte ori văd un talk-show, la noi, indiferent cine participă, mă îmbolnăvesc. E ceva în felul global de desfăşurare a show-ului, de la limbaj până la îmbrăcăminte, până la argumentaţie, care mă aduce în stare de isterie. Şi continui să mă uit, dintr-un sentiment sinucigaş, de masochist. Spectacolul are o imensă valoare de ciné verité. Eu mă distrez mult mai mult, aşa nervos cum sunt, la asemenea spectacole decât la un film”, spune filosoful.
Notorietatea dată de mass-media nu este însă, în opinia sa, mai mult decât o formă de putere „înşelătoare pur şi simplu”. „Eşti puternic dacă mişti lucrurile şi nimeni nu se prinde”
La polul opus, puterea la superlativ vine tocmai din refuzul de a o afişa al celor care o au. Dacă, „în cultură, conceptul e mai diafan, pentru că poţi să capeţi putere şi după ce ai murit”, în politică cei mai puternici sunt cei „care manevrează, care influenţează lucrurile, dar pe care nu poţi să îi pui într-un top. Nu poţi să faci un top al eminenţelor cenuşii, pentru că atunci i-ai deconspirat pe toţi”, spune Pleşu.
Explicaţia: „Ei îşi extrag puterea din faptul că nu o afişează. Eşti puternic dacă mişti lucrurile şi nimeni nu se prinde că tu le mişti. Există tipul ace-sta de perversiune. Există şi oameni cărora nu le place să aibă putere la vedere. Există oameni care au destin de eminenţe cenuşii. Noi cunoaştem câţiva...”, adaugă el.
"În cultură, poţi să capeţi putere şi după ce ai murit. Partea simpatică a culturii e că lupta pentru putere continuă şi după ce tu, personal, nu te mai lupţi." - Andrei Pleşu, filosof
Recomandările noastre
