Horia Ghibuțiu: „A obținut deja destule prin propriile forțe. De aceea, orice comparație cu tatăl său e bine să se oprească”.
Echipa naţională de fotbal are, de ieri, un nou selecţioner, probabil primul din istorie căruia jucătorii nu vor fi tentaţi să-i spună nici „nea”, nici „Mister”, ci, pur şi simplu, pe numele mic. Pentru că e tânăr şi iese din tipare - atât de mult încât îl ştie şi publicul feminin (din fericire pentru Răzvan Lucescu, nu din presa foarte colorată amatoare de senzaţional, ci de pe coperta lucioasă a revistelor de modă şi de stil). Şi ca să-l impulsionăm pe junele aflat la debut, se cuvine remarcat că Răzvan - deşi provine din fotbalul asortat în România cu manele - are una dintre cele mai elegante apariţii dintre toate persoanele publice de sex masculin de la noi, un domeniu în care „producţia locală” e în mare deficit.
Dar motivul principal pentru care i se foloseşte prenumele e faptul că numele său de familie e deja celebru în lumea fotbalului. E foarte greu să mai fii Lucescu, mai ales dacă ai optat pentru aceeaşi profesie care i-a adus tatălui tău o reputaţie.
Se pot identifica nişte similitudini între cei doi Lucescu. Ambii au preluat, aproximativ la aceeaşi vârstă, reprezentativa când calificarea pentru Campionatul Mondial era compromisă - Mircea venea după ratarea prezenţei la turneul final din Spania 1982, Răzvan a fost uns când ştim că tricolorii vor vedea anul viitor Africa de Sud doar la plasme. Şi Mircea, şi Răzvan au „emanat” de la nişte echipe mici, Corvinul Hunedoara, respectiv FC Braşov. În acest caz, paralela se opreşte, deoarece Mircea Lucescu a pus miză mare pe jucătorii de la fosta echipă de club, or, e greu de imaginat că fiul său îl va aduce pe Surdu lângă Mutu, în atacul primei selecţionate.
Lucescu senior a reuşit să califice naţionala la Euro ’84, Lucescu cel mic are şi el ca „target” prezenţa la turneul final al Europenelor, ediţia din 2012. Spre deosebire de tatăl său în urmă cu 25 de ani, Răzvan poate munci în condiţii de libertate. Adică, în cazul în care îşi va îndeplini obiectivul, nu-i va face echipa generalul ceauşist Dragnea, care-şi vâra nepotul în lotul lui Mircea Lucescu aproape cu de-a sila, să vadă şi ăla micu’ Parisul!
Răzvan Lucescu ar putea avea parte şi de o presă mai bună, deoarece nu a jucat la Dinamo, precum tatăl său, care, din acest motiv, a fost trecut pe răzătoarea publicaţiilor de atunci. Dar ce nu i se arunca în cârcă lui „Lucică-maică”, aşa cum l-a botezat Eugen Barbu? Că îşi adusese la naţională echipa de „pitici” de la Corvinul, că tactica, atunci când nu era pus indigoul pe temporizarea lui Angelo Niculescu, se reducea la na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie şi la rotativa după căciulă! Sau că ignorase ascensiunea de netăgăduit a Stelei, preferând să se bazeze pe un schelet craioveano-hunedorean. Toate acestea, doar pentru că fusese un mare fotbalist „roş-alb”!
Răzvan, cu toată simpatia faţă de trecutul său onest de săritor între bare, n-a fost un mare fotbalist. În schimb, e un antrenor bun, care are în faţă o viaţă şi o carieră. A obţinut deja destule prin propriile forţe. De aceea, orice comparaţie cu tatăl său e bine să se oprească. La fel, orice speculaţie că Hagi era o variantă mai bună!
Citiţi şi: Răzvan Lucescu: „Am mai lucrat cu vedete!”
Recomandările noastre
