Ce reacţie ar trebui să avem la perspectiva, devenită de acum cât se poate de reală, a încheierii unui acord cu FMI? Să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm?
Am putea să ne bucurăm, dacă am fi siguri că rigorile financiare ale Fondului vor fi respectate de guvernul României. Dar de câtă rigoare au dat dovadă guvernanţii noştri în ultimele două decenii? Dacă ar fi fost riguroşi cu finanţele publice, ar fi reformat deja administraţia şi ar fi redus risipa de bani publici.
Noi însă nu am avut şi nici nu vom avea prea curând conducători de talia lui Leszek Balcerowicz, care, în anii 1990, a avut puterea să impună în Polonia reforme economice dureroase pentru vaste categorii de salariaţi, în ciuda unor proteste sindicale vehemente. Avem în schimb acum un guvern de coaliţie, definit prin concurenţa dintre partide, nu prin colaborarea lor. Şi aşa se face că tentativele premierului Emil Boc de a impune ministerelor şi primăriilor un regim de austeritate au fost sabotate şi pe faţă şi pe ascuns de sindicatele funcţionarilor publici, de politicienii care contează pe voturile acestora şi de trusturile de presă private.
Astfel a triumfat încrengătura de interese constituită în sistem politico-administrativ corupt şi cinic – un sistem care, ca o buruiană, omoară orice urmă de etică a serviciului public şi orice simţ de răspundere faţă de banul contribuabilului. Cum administraţia publică, în forma sa actuală, este copilul supraponderal al tandemului PSD-PNL care a susţinut guvernul Tăriceanu, anticipăm că ambele partide vor vărsa lacrimi de crocodil de mila funcţionarilor publici, ale căror voturi nu vor să le piardă. Nimeni însă nu se întreabă pentru ce-i plătim pe aceşti oameni: ce funcţie utilă societăţii îndeplinesc şi mai ales cu ce performanţe.
Dacă am face acest lucru, ne-am da seama de pildă că ne-am procopsit cu impozitul forfetar tocmai din cauza incompetenţei şi corupţiei funcţionarilor din organismele de control ale statului, care nu urmăresc depistarea evaziunii fiscale, ci doar obţinerea mitei atât de la cei vinovaţi de evaziune, cât şi de la cei corecţi. Dar nici un guvern nu s-a dovedit capabil sau dispus să impună criterii de performanţă eficiente pentru funcţionarii publici. Aceeaşi ignorare a criteriului de performanţă domină şi discursul public privitor la salarizarea cadrelor didactice.
Avem totuşi dreptul să ne întrebăm pentru ce mărim salariile profesorilor: pentru a perpetua actualul sistem de educaţie neperformant sau pentru a-l reforma? De reformă însă liderii sindicali nu suflă nici măcar un cuvinţel, probabil pentru că ar elimina o bună parte a actualului corp didactic. Noi însă ne întrebăm pentru ce am investit atâţia bani publici în universităţi şi în salariile profesorilor universitari, dacă nici una din universităţile româneşti nu intră în clasamentele internaţionale? O simplă lectură a recentului raportul SAR despre învăţământul universitar ne convinge că statul a irosit în mod iresponsabil sume uriaşe de bani pentru prosperitatea unui sistem corupt şi neperformant. Şi probabil va continua s-o facă, pentru că de acolo vin voturile PSD şi bunăstarea parlamentarilor-profesori.
Nu putem fi siguri aşadar că banii împrumutaţi de la instituţiile internaţionale vor fi folosiţi judicios. Mai mult, se sugerează chiar că din aceşti bani s-ar putea achita pensii şi salarii, ceea ce înseamnă că vom plăti pentru cinismul celor care au mărit pensiile şi salariile în scopuri electorale, ştiind că nu au surse de finanţare pe termen lung şi ştiind – căci toţi ştiau – că nu putem evita criza financiară mondială. Iată de ce perspectiva unor mari sume de bani intrate pe mâna politicienilor români nu ne linişteşte deloc, ci, dimpotrivă, ne provoacă frică şi cutremur.
Recomandările noastre
