În două colţuri ale lumii, doi compatrioţi de-ai noştri care îşi făceau meseria la capete opuse ale spectrului moralităţii au atins recent o anumită notorietate.
Pe de-o parte, îl avem pe un mercenar ucis în timp ce plănuia să facă parte dintr-un atentat la viaţa preşedintelui Boliviei. Pe de altă parte, o jurnalistă de origine română a ajuns între finaliştii pentru cea mai prestigioasă distincţie a breslei, Premiul Pulitzer. Felul în care ambele lucruri au ajuns în presă indică, până acum, o bine-venită şi surprinzătoare maturizare a felului în care România se percepe pe sine.
Ştim foarte puţin despre Magyarosi Arpad, românul ucis în Bolivia în timp ce se pare că făcea parte dintr-un atentat la viaţa preşedintelui Evo Morales. Nu ştim ce l-a adus pe continentul latino-american, cât timp îşi făcuse din mercenariat o carieră sau alte detalii similare.
Ştim însă că genul de ştire despre români care, odată ajunşi în străinătate, comit diverse ilegalităţi are de obicei şanse să işte lungi şi inevitabile discuţii pe tema aşa-ziselor „uscături” din pădurea plină de fii ai lui Traian şi Decebal. Se frâng mâini şi se lasă cu multe spume la gură de fiecare dată când vreun compatriot aduce un prejudiciu de imagine României fiindcă are busola morală defectă. Mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne comportăm ca şi cum suntem un neam năpăstuit de soartă şi pedepsit prin cetăţeni care-l fac de râs.
De cealaltă parte, ştim ceva mai multe detalii, dar nu foarte multe, despre Rukmini Callimachi, o corespondentă a Associated Press în Africa. Pe lângă gustul aventurii evident din meseria aleasă, ştim că o atrage trecutul propriei familii, fiindcă şi-a asumat în adolescenţă numele purtat de fratele bunicii sale. Ştim că a avut o naşă interesantă care a vrut ca pasiunea ei pentru India să trăiască şi prin numele dat celei pe care a botezat-o. Şi mai ştim că are vocaţia jurnalismului ca forţă a binelui, fiindcă a ajuns între finaliştii pentru Premiul Pulitzer cu o serie de reportaje despre suferinţa femeilor din ţările în curs de dezvoltare.
Mai ştim însă că trăim într-o ţară în care poluţiile furibunde ale vreunui tabloid britanic sunt preluate în presa internaţională ca reacţii demne de atenţie despre România. Ne sensibilizează excesiv, aproape întotdeauna, faptul că, undeva pe glob, o faptă bună este comisă de cineva care are legături cu România, chiar dacă acestea sunt foarte firave. Înzestrăm adesea respectiva reuşită cu atribute româneşti chiar dacă nimic nu sugerează că am avea motive să facem asta. Bineînţeles că nu este prea târziu ca, în ambele sau numai unul dintre aceste două cazuri, presa şi fauna locală de comentatori să o ia razna în direcţia exceselor mai sus-menţionate. Suntem încă expuşi la pericolul de a avea parte de discuţii pe tema ruşinii care ne-a adus-o mercenarul şi a mândriei pricinuite de jurnalistă. Mai e vreme să pierdem din vedere simţul perspectivei: mercenarul este deocamdată un caz singular, iar drumul de la finalist la laureat al Premiului Pulitzer este destul de greu. Cu toate acestea, cel puţin pe moment isprăvile acestor două persoane au rămas în contextul cuvenit. Chiar dacă acest lucru se datorează unor factori externi, cum ar fi cacofonia politicii, se întrevede un motiv de speranţă, e drept timid, în privinţa felului în care românii îşi percep propria imagine în afara ţării.
Recomandările noastre
