Vladimir Tismăneanu: „Ca fost colaborator al său, fie-mi îngăduit să aduc un sincer omagiu istoricului Vlad Georgescu, exponent al acelei linii civic-democratice, antitotalitare, care face onoarea unei culturi.”
În România Literară, Tudorel Urian numeşte volumul Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977 al regretatului istoric Vlad Georgescu - urmaşul lui Noel Bernard la conducerea secţiei române a postului de radio Europa Liberă - o carte inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă modalităţile de falsificare a istoriei de către comunişti, deopotrivă în anii rollerismului, ca şi în aceia dominaţi de Ilie Ceauşescu, Gh. Zaharia, Mircea Muşat, Gh. I. Ioniţă, Ion Ardeleanu, Mihai Fătu etc.
Nu era vorba despre ceea ce filosoful Jurgen Habermas numeşte utilizarea publică a istoriei, exerciţiu firesc într-o democraţie, ci de transformarea ştiinţelor istorice în instrumente de plăsmuire a unor vulgate pseudo-ştiinţifice şi asfixia orice urmă de spirit critic. Cartea a apărut la Humanitas, în seria Istorie Contemporană coordonată de Cristian Vasile şi de mine. Îmi amintesc de scrisoarea lui Vlad Georgescu către istoricul american, originar din România, Eugen Weber, transmisă în 1977 la Europa Liberă, expresie a unei nobile revolte în raport cu dictatura culturnicilor cu mandat de la Secţia de Propagandă.
Dintr-un volum de documente publicat la Polirom pe baza dosarelor de Securitate ale lui Silviu Brucan reiese că acela care ulterior avea să pretindă statut de disident încerca tot posibilul să-l compromită pe disidentul Vlad Georgescu în discuţiile pe care le purta cu diplomaţii americani din Bucureşti şi, în primul rând, cu ambasadorul Harry Barnes. Vlad Georgescu a fost primul român care a beneficiat de o bursă la Woodrow Wilson International Center for Scholars. Politică şi istorie... se opreşte cu analiza la anul 1977, dar Vlad Georgescu a continuat până la moartea sa prematură această operă de demistificare.
În noiembrie 1987 a decis să transmită serialul bazat pe cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. S-a produs atunci un cutremur emoţional în România: evident, multă lume ştia că dictatorul şi clanul său se bucurau de privilegii de nimeni şi nimic limitate, că România devenise un Absurdistan, dar era pentru prima dată că aceste lucruri erau documentate din interior de o manieră irefutabilă. În plus, apărea limpede complicitatea lui Ceauşescu, mult timp un darling al Vestului, cu terorismul internaţional. L-am cunoscut bine pe Vlad Georgescu, am colaborat aproape săptămânal la Europa Liberă începând din februarie 1983.
Decizia sa a fost motivată de onestitate şi de curaj. Nu voi face acum speculaţii privind decesul din 1988. Sunt însă convins că aparatul de omor al regimului a fost pus imediat în funcţiune. Istoricul fusese în mod cert desemnat drept ţintă acţiunilor întreprinse de oamenii lui Pleşiţă, Stămătoiu şi Iulian Vlad. Un sistem paranoic se slujea de o instituţie criminală. Inspirat de Vlad Georgescu, nu am rupt niciun moment legătura cu ţara şi am continuat să scriu despre istoria României. Sunt colaborator şi/sau membru în consiliul editorial al mai multor publicaţii academice şi ştiinţifice româneşti din domeniul istoriei şi politologiei (Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, Anuarul IICCR, Sfera Politicii) şi mă bucur să descopăr că spiritul său nu a dispărut din sânul breslei istoricilor.
Aş spune că linia istoriografică inaugurată de Vlad Georgescu a fost continuată după 1989 de profesori precum Şerban Papacostea (închis în anii 1950 la Canal, după 1990 un exemplu de cum trebuie să arate profilul moral al unui membru al Academiei Române), Şerban Rădulescu Zoner, Lucian Boia, Andrei Pippidi, Zoe Petre, cu toţii exemple de implicare civică, erudiţie şi acribie. Numele lor merită odată în plus evidenţiate când avem atâtea cazuri, vai!, de istorici (chiar academicieni), altminteri înzestraţi, care s-au refugiat într-un naţionalism istoriografic dăunător şi acceptă atât promiscuitatea, apropierea de personagii ale trecutului, cât şi laude de la Victor Roncea, Flacăra lui Adrian Păunescu etc.
Să sperăm că viitorul istoriografiei române nu va fi modelat după tiparul autarhic al acestor savanţi mutilaţi sufleteşte, cum i-a numit cineva pe cei care îi exaltă şi azi pe Ion Antonescu, Ilie Ceauşescu, Marx s.a.m.d., ci va aparţine tinerilor care l-au citit şi l-au înţeles pe Vlad Georgescu în spiritul demonstraţiei dezvoltate în Politică şi istorie..., adică generaţiei lui Adrian Cioflâncă, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Mihail Neamţu, Ioana Boca, Virgiliu Ţarau, Steliu Lambru, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Valentin Săndulescu, Mihai Chioveanu, Anca Sincan, Bogdan Cristian Iacob, Claudiu Secaşiu, Andi Mihalache, Liviu şi Elis Pleşa, Mirel Bănică, Raluca Grosescu, Puiu Latea, Damiana Otoiu, Alexandru Gussi, specialişti în ştiinţe umane bine plasaţi profesional, dar şi cu un simţ moral ce trebuie remarcat (lista este fatalmente incompletă). Unii au fost membri şi experţi ai Comisiei Prezidenţiale, alţii lucrează la CNSAS. IICCR ori alte centre de reflecţie şi cerce tare. Politică şi istorie este o invitaţie la onestitate profesională şi curaj etic.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/
Recomandările noastre
