EXCLUSIV. EVZ vă prezintă inedita poveste a fraţilor Lăcătuş: norocosul devenit fotbalist celebru şi ghinionistul ajuns muncitor în fabrica de ţevi.

Cele 21 de trofee cucerite în tricoul Stelei i-au asigurat lui Marius Lăcătuş (care pe 5 aprilie va împlini 45 de ani) un loc în istoria fotbalului românesc şi statutul de simbol al clubului din Ghencea. Bornele carierei sale sunt arhicunoscute: Cupa Campionilor, Supercupa Europei, zece titluri de campion al României, golgheterul all-time al „roş-al baştrilor” în cupele europene.

La fel şi stilul lui inconfundabil, care i-a adus porecla „Fiara”. Imaginea unui jucător de viteză, agresiv, mereu pus pe harţă, s-a împletit întotdeauna cu imaginea omului Lăcătuş, despre care apropiaţii spun că este exact opusul „fiarei” din teren. Într-o antiteză perfectă, ca statut material şi social, se află Vasile Lăcătuş, fratele actualului antrenor de la Steaua. Mai tânăr cu zece ani decât Marius, Vasile trăieşte în Braşov, are trei copii şi amintirea unei cariere de fotbalist foarte promiţătoare, dar întreruptă brusc.

Acum lucrează ca muncitor la o fabrică de conducte, iar ultima legătură cu fotbalul a avut-o acum câţiva ani, când presa a publicat poze cu el lucrând ca bran cardier la meciurile formaţiei FC Braşov. Nu-şi plânge de milă, nu se supără că nu e în centrul atenţiei, nu-l invidiază pe Marius. Se recomandă, simplu, Lăcătuş, nu „fratele lui Marius Lăcătuş”.  INTERVIU   „Marius a fost întotdeauna «fiară». Şi pe maidan!”  EVZ: Care sunt primele amintiri despre fotbalistul Marius Lăcătuş?  Vasile Lăcătuş: Marius a început să joace într-un cadru organizat, la clubul din Braşov, la vârsta de 8-9 ani, înainte ca eu să mă nasc. N-am apucat să jucăm prea mult împreună. Maidanul nostru avea în stânga o râpă şi în dreapta - o alta. Dacă pierdeam mingea, alergam un kilometru după ea! Marius juca toată ziua la club. Stătea ore în şir la antrenamente. Dar când venea pe strada noastră, era sărbătoare. În ‚82 a plecat la Bucureşti şi ne-am văzut tot mai rar.  Cum erau meciurile de pe maidan? Marius a fost întotdeauna „fiară”, indiferent unde a jucat! Şi cu noi, pe maidan, era la fel. Dar aici n-a lovit pe nimeni. Nici pe teren n-a vrut. Marius era cel mai bun de pe stradă şi la pingpong. Când venea seara, ne jucam „Scunsea” (n.r. - de-a v-aţi ascunselea).  Mulţi au spus că Vasile Lăcătuş putea ajunge mai sus decât Marius… E greu de spus. Eram un altfel de jucător decât el. Eu jucam mijlocaş, aveam alt stil. Îmi plăcea să dau mingea printre picioarele adversarului, să joc la spectacol. M-am oprit la juniorat. Mi-am făcut familie de tânăr şi nu mi-a mai stat mintea la fotbal... 

Cum aţi văzut finala Cupei Campionilor Europeni din 1986? Eram toţi în genunchi şi ne rugam: „ Dă, Doamne, măcar Marius să înscrie!”. După ce a dat gol, am turbat de fericire! După finală am ieşit pe străzi. Eram aşa de mândru... Toţi din familie plângeam de fericire. Am văzut meciul la un vecin, împreună cu mulţi prieteni. N-am stat acasă, pentru că mama şi tata au strâns toate rudele şi prietenii de vârsta lor şi nu-mi plăcea să stau cu bătrânii. „Îmi trimite lunar bani” 

A mers cineva din familie la Sevilla?  Nu eram o familie de bogătaşi şi nu ne permiteam. Dar am fost la toate meciurile importante din Ghencea. Eram un copil de 10-12 ani şi plecam pe tren cu vărul nostru, Relu, care este cu patru ani mai mic decât Marius. La finala Cupei României din 1989 (n.r. - Steaua - Dinamo 1-0, gol Hagi), care s-a jucat la Braşov, eu am fost copil de mingi. 

Marius vă aducea ceva din deplasările din străinătate?  Da, de toate. Dar cele mai dragi îmi erau tricourile, treningurile, „adidaşii”. Cel mai frumos cadou primit de la el a fost un fular de la finala de la Sevilla, pe care scria „FC Barcelona - Steaua, finala Cupei Campionilor Europeni”. După 3-4 ani mi l-a furat cineva din vestiar. Tricouri nu mi-a dat... Le păstrează el. Are şi tricoul lui Camacho (n.r. - unul dintre jucătorii celebri pe care Marius i-a accidentat extrem de grav). 

Cum recepţiona momentele neplăcute, cum ar fi faultul care i-a în cheiat cariera lui Ardeleanu?  Am fost la acel meci. După ce a fost eliminat, Marius s-a dus la vestiare, a făcut duş, apoi a venit în tribună şi a stat lângă mine. Îşi luase o cafea şi pachetul de ţigări. Nu s-a mai uitat niciun minut la meci, a stat cu capul în pământ. N-a scos o vorbă şi a fumat continuu! 

Aţi lucrat ca brancardier la Braşov… Nu, eu lucram de fapt ca îngrijitor al terenului, dar domnul Neculaie n-a vrut să angajeze pe altcineva şi pentru a duce targa, aşa că munca asta o făceam tot noi! Acum lucrez la conducte magistrale, la Gaz Metan (n.r. - reţeaua de distribuţie de gaze naturale).   Ce relaţie aveţi acum cu Marius?  Una extraordinară. M-a ajutat enorm în viaţă. Îmi trimite lunar bani. Şi mie, şi mamei noastre. Mă sună şi el, şi cumnata Mariana (n.r. - soţia lui Marius). Mă întreabă despre copii. 

Galeriile rivalilor îi scandează… Ştiu, „Lăcătuş, fiu de boschetar”. E oribil. Tata n-a murit boschetar. Era vrăjeală că vindea lucrurile pe care i le dădea Marius pe băutură... Tata avea un viciu, băutura, dar nu vindea pentru băutură, nu trăia prin boscheţi. N-a ascultat nici de mama, nici de noi....

SECRETE

Trei lucruri neştiute despre Marius Lăcătuş SUPERSTIŢIA. Nu vrea să vadă pe nimeni din familie înaintea jocurilor. Singura excepţie a făcut-o cu fratele său, atunci când Marius era antrenor la FC Braşov, iar Vasile - îngrijitor la teren. N-avea cum să-l evite.

SUSŢINĂTORUL. La meciuri, cel mai mult suferă şi se roagă pentru Marius mama sa, Ecaterina, acum în vârstă de 67 de ani. „Plânge tot timpul la meciuri, dar mai ales când nu-l mai vede pe-acasă câte două - trei luni”, dezvăluie Vasile.

CEL MAI DUREROS MOMENT. Neconvocarea la Campionatul Mondial din 1994. „Era în vână, era golgheter, jucase în preliminarii, Puiu Iordănescu îl ştia, dar acum ce mai poţi să-i reproşezi lui Iordănescu? A făcut cea mai mare performanţă cu România”, spune Vasile.