O Cisne Branco (Lebăda Albă) ne aşteaptă în Belém, legănându-se leneşă sub soarele fierbinte.
La primul contact, mă impresionează prin dimensiuni, însă de fapt e o navă dintre cele mici pentru Amazon, cu o capacitate de aproximativ 250 de pasageri plus cargo – se poate ajunge şi la 1500 pe alte ambarcaţiuni. De altfel, şi vapoarele oceanice de mare tonaj pot naviga lejer pe Amazon până la Iquitos, în Peru, circa 3000 de kilometri în continent, deşi în ultima vreme o fac tot mai rar. În 6 zile, până la Manaus, ai timp să te familiarizezi cu toţi pasagerii de pe punte.
Prefer să călătoresc fără ghid turistic. În felul ăsta experienţele sunt mai proaspete, pentru că se întîmplă mereu lucruri la care nu te aştepţi. Şi în plus, neavând un traseu strict, lipsa unei cărţi care să îmi povestească despre locuri înainte de a ajunge acolo nu mi-a încurcat niciodată drumurile, dimpotrivă, le-a sporit autenticitatea. Informaţia e disponibilă peste tot, la locanlici, la alţi turişti, la o cabină de Internet.
Prefer să aud poveşti personale, nu indicaţii de călătorie. Din când în când, se mai întâmplă ca din cauza asta să rămân fără bani într-un loc în care nu găsesc bancomate, sau, ca la Belém, să nu ştiu că, dacă vrei să fii sigur că îţi găseşti un loc de atârnat hamacul, trebuie să te îmbarci cu cel puţin 5 ore înainte de plecare.
Instalarea pe vapor
Odată instalat hamacul – pe care nu mă pricep din prima să îl leg, mai ales pentru că îmi lipsesc două bucăţi de frânghie, pe care le capăt de la un vecin de punte – încerc să mă împrietenesc cu locul unde voi trăi aproape o săptămână. La început nu e uşor. “E ca în India, dar cu hamace”, îmi trece prin gând, privind la mulţimea de hamace care de care mai colorate aglomerate unele în altele, spânzurate deasura mormanelor de bagaje, încât mă întreb dacă vom avea loc să dormim toţi sau doar vom atârna ca sardelele la uscat.
Temerile mele aveau să fie justificate doar în perioada de acomodare, până când aveam să mă obişnuiesc să îmi menţin echilibrul în mai multe poziţii de dormit decât pe spate, cu faţa în sus, şi să învăţ că e ok ca tu să te sprijini de cotul vecinului în timp ce el îşi scoate picioarele în hamacul tău. Practic, toată reţeaua de hamace poate deveni un mare pat comun.
Cel mai tare, în această perioadă, mă enerva (simţul proprietăţii mi-a fost adânc săpat în creier) obiceiul lor de a se agăţa de hamace, în trecere. Nu îmi pot explica nici acum această reacţie, dar antrenamentul pe vapoarele din Brazilia s-a dovedit salutar pentru experienţele ulterioare pe navele fluviale peruane, faţă de care cele de aici păreau aerisite vase de croazieră. La vremea aceea însă adaptabilitatea proverbială a neamului omenesc îşi făcuse deja treaba, şi eram atentă la alte lucruri.
În sfârşit, agitaţia îmbarcării se domoleşte şi peste noi se deschide ca o cupolă liniştitoare prima noapte pe fluviu. Hamacul e instalat, unde e barul am descoperit, deşi cu aceeaşi ocazie observ că preţurile sunt cam cu 30% mai mari decît pe uscat. Cei 50 de reais cu care am experimentat o bugetare pe vapor aveau să se termine mult înainte de Manaus, destinaţia Lebedei Albe.
Defecţiune la motor după primul kilometru
Adorm în legănatul uşurel al hamacului, imaginându-mi cum plutim în sus pe fluviu, şi mă trezesc tot în Belém, cu un kilometru mai în amonte. Am staţionat toată noaptea, din cauza unei defecţiuni la motor care nu pare să îngrijoreze pe nimeni, afară de câţiva turişti neobişnuiţi cu ritmul vieţii de aici. Nici cei din echipaj nu ştiu să explice care a problema cu motorul, sau când se va remedia, dar această ignoranţă o afirmă fără vinovăţie, cu un zâmbet firesc în stare să debusoleze şi cea mai isterică femeie de afaceri la shopping în mall, între două “meetinguri”. Slavă Domnului, aşa specie nu s-a inventat încă pe vapor.
Câteva ore după răsăritul soarelui, pornim pe fluviul cît o mare mai linistită, plutind apropiaţi de unul din maluri, apropiaţi însemnând cam ca la o lăţime de Dunăre la vărsare. Putem vedea din loc în loc prezenţa umană, tărmul curăţat pe o porţiune în jurul caselor din lemn cu ponton, pe piloni înalţi, şi în faţa lor bărci cu motor în loc de autoturisme şi canoe strâmte în loc de biciclete pentru ăia mici.
Pe lângă noi curg, lent, câteva orăşele, nenumărate cătune şi case singuratice arborând steagul roş-alb al statului Para, sau simbolurile desenate pe pânză ale comunităţii, deasupra rufelor întregii familii, atârnate la uscat.
Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană 2. Rio de Janeiro, nimic periculos 3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă 4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor 5. Favelele din Fortaleza
6. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.
Recomandările noastre
